RSS

Andrei Ţigănaş- „Ca să nu mor bou nici eu!”

23 Iul

Despre vocaţia intelectuală

 

 

Alexandru Dragomir- omul (dar nu) şi opera

 

Zilele trecute am urmărit la televizor o emisiune moderată de Horia Patapievici la care participase Gabriel Liiceanu ca invitat. Dezbaterea TV avea ca obiect analiza vieţii şi a operei unui filosof pe numele său Alexandru Dragomir. Personajul este mai puţin cunoscut în spaţiul public. A murit în 2002 şi, câtă vreme a trăit, nu a publicat nimic. Era zălăuan şi, la fel ca mine, şi-a consumat studenţia(de fapt numai o parte din ea) în mediul universitar clujean. Diferenţa o face faptul că parcursul acestui om a fost cu adevărat spectaculos iar dramele care i-au marcat existenţa au avut proporţii considerabile. Pasionat de filosofie, Dragomir ajunge în Germania la absolvirea facultăţii unde devine, în 1941, mare atenţie… doctorandul lui Heidegger (făcuse în prealabil, tot în Germania, la Breslau, cursuri de germană, latină şi greacă pentru a fi demn de cel ce avea să îi devină maestru).   

Din păcate Dragomir, un tânăr promiţător, nu reuşeşte să  încheie proiectul vieţii sale, care ar fi urmat să-i deschidă varii perspective şi să-l ridice sau să-l valideze ca filosof, ca gânditor, ca om de cultură. Este chemat înapoi în România pentru război şi, ulterior, regimul comunist îl „sechestrează” în ţară şi-i taie din faşă orice şansă de a mai reuşi. Până la moarte, Dragomir are o existenţă mediocră, practicând diverse profesii modeste, toate sub nivelul şi consistenţa sa intelectuală. Totuşi, el îşi găseşte în fiecare zi din trista şi eşuata lui viaţă -seara, cu precădere- prilejul de a scrie. A scris zilnic gânduri, idei, percepţii despre viaţă, existenţă dar toate fără nici o dorinţă de a publica, de a comunica ceva „maselor” sau „celor mulţi”. A scris pe caiete, carneţele, foi cu pătrăţele şi postit-uri însă fără intenţia de a-şi închega totul într-o operă.  Au fost doar „exerciţii de gândire solitară”.

 

Să nu mor bou

 

Întrebat după Revoluţie de ce scrie „anapoda” şi nu publică, de ce nu se „dăruie” posterităţii, de ce depune un astfel de efort fără o finalitate precisă, el a răspuns în simplitatea şi deopotrivă complexitatea sa: „nu vreau să mor bou”. Aşadar, toate cele gândite şi scrise erau, pentu Dragomir, un prilej de a înţelege sincer lumea şi de a-şi asuma statutul de fiinţă raţională, în detrimentul celui de „bou”. El nu dorea decât să înţeleagă astfel încât, în ziua morţii, să nu se simtă… un bou. Aşadar, nu l-a interesat să se expună, să se etaleze, manifeste ci doar… să (se) descopere: pentru el, pentru fericirea lui, pentru liniştea şi împăcarea lui.

 

Ce e un intelectual?

 

Pornind de aici, am încercat o noapte întreagă să-mi răspund la o întrebare banală tot aşa, ca să nu mor bou: ce este un intelectual? Care sunt ingredientele care descoperă sau identifică, în cazul unei persoane, existenţa sau lipsa unei vocaţii intelectuale? 

Cursurile de management pe care le-am facut în facultate pornesc de la definirea conceptului de competenţă. Un om bine instruit teoretic într-o meserie precum cea de învăţător, de exemplu, poate fi considerat un om competent? Cu siguranţă nu, în absenţa unei înclinaţii native spre o astfel de meserie. Un om instruit şi înclinat să fie învăţător este automat competent? Răspunsul este da, dar numai cu condiţia ca respectivul să deţină şi un rodaj, deci să aibă experienţă. Asta aviz universităţilor care susţin cu emfază că pot să le ofere studenţilor competenţe în diverse domenii doar prin pregătirea de la curs, seminarii şi stagii de practică, dar în lipsa experienţei profesionale reale. Aşadar triada formare- înclinaţie nativă- experienţă este cea care alcătuieşte competenţa unui om într-un domeniu sau altul.

Eu cred că paralela asta se poate face şi în definirea intelectualului. A fi un bun depozitar de informaţii, apt să citezi oricând la pagină din Seneca, Leibniz şi Wittgenstein, este automat o garanţie că posezi vocaţie intelectuală? Eu cred că nu, atâta vreme cât îţi lipseşte inteligenţa şi acea componentă nativă din zona corticală care să te ajute să jonglezi cu elementele propriei tale cunoaşteri. Am întâlnit câţiva oameni de o inteligenţă debordantă şi de o cunoaştere pe măsură. I-am simţit, văzut şi perceput, ca pe nişte intelectuali? Vă spun sincer, nu. De ce? Pentru că le mai lipsea un element care să compună triada perfectă a vocaţiei intelectuale: profunzimea spiritului. Sufletul, din păcate, este prea uşor scos din ecuaţia definirii intelectualului. Mă refer la capacitatea unui om de a emite o idee nu doar din cunoaştere sau înţelegere ci şi din credinţă, deoarece el este mânat de valori care-i conferă existenţa interioară profundă. De aceea, eu cred că triada corectă a vocaţiei intelectuale este cunoaştere(instrucţie)-gândire(inteligenţă)-trăire(suflet, emoţie).

Aşadar, încep să mă întreb dacă nu cumva termenul de intelectual este prost gândit, pentru că el nu face altceva decât să limiteze universul interior al unui om la zona sa corticală (intelect). Eu cred că gândirea şi vocaţia culturală a unui om, ca să fie completă, ar trebui să facă un popas şi în zona toracică unde se prezumează că sufletul ar exista în deplină armonie cu bătăile inimii şi respiraţia adâncă a plămânilor.

Pentru mine Dragomir- deşi abia acum urmează să-l citesc(opera i s-a  publicat postum, culeasă fiind din caiete şi foi) este un intelectual.  Are toate cele trei elemente care îl desenează în acest spirit. Lor li se mai adaugă o trăsătură care i-a dat nobleţe: simplitatea.

 El chiar nu a murit bou.

                                                                 Andrei Ţigănaş

 

Anunțuri
 
20 comentarii

Scris de pe 23/07/2011 în Uncategorized

 

20 de răspunsuri la „Andrei Ţigănaş- „Ca să nu mor bou nici eu!”

  1. Adrian Grom

    23/07/2011 at 12:51

    Am urmărit eseul cu mare atenţie. Pentru că aveam, nebulos recunosc, în minte un concept asemănător. Diploma de facultate nu te face intelectual…
    Şi am căutat definiţia din dicţionar..
    Suprizăăăăă!
    INTELECTUÁL, -Ă, intelectuali, -e, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care aparține intelectului, care se referă la activitatea minții, la intelect. 2. S. m. și f. Persoană care posedă o pregătire de specialitate temeinică și lucrează în domeniul artei, al științei, tehnicii etc.; persoană care aparține intelectualității. [Pr.: -tu-al] – Din fr. intellectuel, lat. intellectualis.
    INTELECTUALITÁTE, intelectualități, s. f. 1. Categorie socială neomogenă formată din oameni pentru care munca intelectuală reprezintă sursa principală de existență. 2. Totalitatea intelectualilor; mulțime de intelectuali; inteligență (2). [Pr.: -tu-a-] – Din fr. intellectualité, germ. Intellektualität.
    După cum vedeţi dicţionarele consideră că doar cei ce muncesc cu capul sunt intelectuali… Deci absolvenţii de facultate care nu lucrează fizic sint intelectuali, prin definiţie…
    Pe vremea lui Socrate li se spunea filozofi…
    Inainte de comunism nu orice absolvent de studii superioare era intelectual…
    Iar cei care au dat cu sapa la canal nu mai erau intelectuali?
    Va provoc să găsim un nume care să exprime ceea ce a definit Andrei ca un concept!
    Avem nevoie de acest nume….

     
    • Andrei

      23/07/2011 at 22:23

      Multumesc pentru ridicarea la rang de eseu insa eu as fugi de cuvinte mari. E doar un post pe blog. Eseul e o intreprindere mult mai complexa pe care n-am avut ambitia s-o realizez

      Cat despre provocarea ta… ea e foarte interesanta.

      Apropo de definitii, Sanda Tatarascu-Negroponte, fiica premierului liberal Gheorghe Tatarascu a lucrat in vremea comunistilor(dupa ani de temnita politica nedreapta) ca deratizator de sobolani. Vorbea sapte limbi si era de-o eruditie fara seaman. Din cauza vicisitudinilor acelor vremuri n-a putut munci cu intelectul. Nu era prin urmare, un intelectual? O intrebare retorica, evident

       
      • Adrian Grom

        23/07/2011 at 23:32

        Conform definitiei … Nu! Nu era intelectuala… 😦
        Dar în mod cert făcea parte din acea elită…
        Acea elită pentru care trebuie să gasim un cuvânt care să o definească…
        PS: mai avem o opţiune. Dacă vrem să folosim pentru elită termenul de intelectual atunci trebuie găsită o definiţie pentru cei care intră ..fraudulos.. acum în categoria asta…

         
  2. Ligia

    23/07/2011 at 19:18

    Si eu incerc de aproape un an sa ma dumiresc ; de cand subiectul a fost lansat pe lista de discutii a medicilor de familie.

    Intelectualul este cel care foloseste creierul in ocupatia sa ( ca si unealta ) : are / face o pregatire teoretica intr-un anumit domeniu , si una generala , face conexiuni.. si cu acestea isi face meseria.
    Dar imi pastrez pentru mine , nealterata , credinta in intelectualul natural , veritabil , delicios: acela care isi foloseste creierul in mod natural ,care gandeste neobisnuit , care face conexiuni de succes si care inventeaza (descopera , creaza)…; totul simtind , traindu-le pe toate. .

    Atunci cand intelectualul natural are o ocupatie de intelectual …avem un intelectual intelectual. Zau , ca nu glumesc !
    Este aproape inevitabil, aproape exclus sa nu coboram in capcana intelect = intelectual.

    In mod sigur insa , intelectual nu este acela care nu a si invatat cum sa-si foloseasca creierul.

    Cred ca triada care defineste competenta este , si in cazul intelectualului ca si in celelalte ocupatii : formarea (din care face parte si experienta) -inclinatia nativa- trairea (simtirea) ..
    Si mai cred ca orice intelectual este intelectual daca este si implicat social ; doar asa exista.
    Ceea ce dovedeste ca intelectualul poate fi o ocupatie ( asta pentru ca recent am invatat si eu definitia competentei : capacitatea de a aplica, de acombina si transfera cunostinte si deprinderi in situatii si medii de munca diverse , pentru a realiza activitatile cerute la locul de munca , la nivelul calitativ specificat in standardul de competenta ).

    A ! Mai este o deosebire : intelectualul delicios este el insusi o valoare , poate face bani ca si intelectual , prin deliciile sale , dar a invatat sa –si foloseasca creierul nu pentru bani.

     
  3. drtinte

    23/07/2011 at 22:23

    Oare de deauna definitii ce vrem sa gaim intotdeauna definitii? De ce vrem sa categosim totul? Intelectual/nonintelectual, muncitor/nemuncitor, ganditor/neganditor?! Sa definim totul-ce inseamna intelectual, ce inseamna muncitor, ce inseamna ganditor? Oare se poate definii orice? Sau putem crea conventii in cercuri restranse ptr. a vb. despre acelasi lucru? Daca eu am o acceptiune vis-a vis de intelectual te pot convinge pe tine-oricine altcineva ca este corecta? Nu cred. Pot doar sa te conving ca merita sa ma asculti, sa citeti opera unui sau altuia dar atat.Definitiile marginesc. Fiecare avem alt mod de gandire/perceptie.Alt sistem de valori-chiar daca doar diferit la nuante dar diferit. Asa ca de ce sa catalogam/definim/categorisim totul? Mai bine discutam si schimbam impresii. Si fiecare percepe in felul lui unic.

     
    • Andrei

      23/07/2011 at 22:34

      Categoric! Standardizarea perceptiei asupra unui concept sau altul nu face decat sa stranguleze un camp liber al discutiei si al schimbului de idei

       
    • Adrian Grom

      23/07/2011 at 23:41

      Formaţia mea e de matematică+fizică. Şi imi dă un răspuns neaşteptat la dilema ta. Majoritatea dintre noi, nematematicieni, suntem obişnuiţi cu mulţimile clasice. Cele bine definite, în care un element ori este membru al mulţimii, ori nu este. Matematica superioară are un concept nou de mulţime: fuzzy. În care un element poate fi în proporţie de 65,43% membru al mulţimii…
      Conceptul de care vorbesc eu şi de care am nevoie este folositor pentru … neintelectuali. Pentru că lor trebuie să le explic de ce medicii (mă rog, o parte dintre ei…) sint intelectuali conform triadei lui Andrei în timp ce definiţia DEX+ului (totodată şi cea prezentă în mintea majorităţii…) ne trimite într-o companie mai puţin măgulitoare pentru noi…

       
  4. Andrei

    23/07/2011 at 22:30

    Ligia,

    Ai punctat foarte bine ideea implicarii sociale.

    De asemenea, introducerea lui „delicios” in ecuatie e cu totul originala. A fi gurmand este de aemenea,un simptom al intelectualului. Printre altele, multe show-ri TV cu retete culinare sunt gazduite de scriitori, oameni de cultura. Cei care fac din mancare si a manca o arta si din „deliciozitate” o expresie artistica pot fi si ei incadrati in definirile pe care le facem aici

     
  5. Zaharia Dinu

    24/07/2011 at 06:17

    Felicitari pentru scriere, apreciez abordarea şi analiza.
    Tot asa mai departe.
    Dinu Zaharia

     
  6. Ligia

    24/07/2011 at 07:45

    Dap ! Eixta in lumea asta foamea intelectualului pentru cunstinte noi , foamea , pofta noastra , a oamenilor , a unora dintre noi , de deliciile -intelect-cuvinte apartinand unor somitati intelectuale recunoscute , pentru delicii din cultura , civilizatie….
    Sa recunoastem ca deliciile oferite de intelectuali cu vocatie , dominatori intelectual , ne pot stimula simturile atunci cand gustam , ne pot impresiona… antrenandu-ne mintea si poate influentandu-ne.
    Tu …nu simti in,,delicios ” si semnificatia ,, fermecator , captivant ” (asa zice si Dex-ul) ? Adica doar context culinar ?

    Iata definitie ; a mea :
    Intelectualul este o persoana care face impresia unei pregatiri teoretice intr-un anume domeniu, avand totodata o cultura generala care ii permite sa faca relatii de succes cu alti intelectuali. Datorita acestui lucru, el are tendinte elitiste si chiar sufera de complex de superioritate, neputandu- se cobora la nivelul oamenilor obisnuiti.

    Poate ca nevoia noastra este ….nu de a nascoci o definitie ci , mai de graba , de a sti cui apartinem !

     
    • Otilia Tiganas

      24/07/2011 at 08:41

      Ligia, cat e de greu sa definesti! Vorba lui Dan Tinte, te restrangi definind. Iata, definitia ta care pana la un punct imi placea, m-a tinut in loc la final. Ar insemna ca eu sa nu fiu intelectual. Fiindca eu, genetic cred, „cobor” cu extrema usurinta la nivelul oamenilor obisnuiti, o fac mereu, o fac usor, imi place, iar pe mine ma dezgusta „tendintele elitiste”. Le ridiculizez cand dau de ele in anturaj! No? Ce facem? Drept ii ca si definitia DEX ma scoate din joc. Ma infior : pai eu nu sunt un intelectual? As fi bagat mana in foc ca sunt…

       
      • Ligia

        24/07/2011 at 08:58

        Nu stiu. Sa vedem ce spun si altii (alte persoane , nu neaparat intelectuali) … cheita este la mine .
        Chiar definitia aceasta am postat-o , cu multe luni in urma , pe lista de discutii mf. Si nimeni nu a ,,reactionat”.

         
    • Andrei

      24/07/2011 at 16:58

      Simt „delicios” si in sensurile enumeate de tine. In context culinar insa e mai… (va urma)

       
      • Otilia Tiganas

        24/07/2011 at 17:08

        Uoaaai! Joci la miza mare! Arunci o vorba, bagi trei puncte si ne spui ca „va urma”! E o tehnica descrisa/cunoscuta de promovare a „produsului artistic in forma scrisa”! Incitarea curiozitatii, urmata de niscai asteptare, cum ca nu-i totul asa de simplu si mura-n gura. Asteptarea creste tensiunea mesajului final!

         
  7. Valentin

    24/07/2011 at 08:07

    Eu fac diferenta intre profesionistul format in scoala (care o fi ea) si ulterior prin experirenta personala si omul format prin experienta de viata. Pot sa spun ca stiu medici, excelenti profesionisti, dar care au probleme privind calitatea umana. Si cred ca aceasta calitate umana se poate masura si prin cat dai celorlalti.
    P.S. Am ramas surprins de faptul ca mediul academic este apreciat si prin ceea ce da societatii. Exista o apreciere EAC care tine cont de ceea ce ai muncit ca profesionist si inca o apreciere a ceea ce ai facut pt societate (de exemplu ce ai muncit ca voluntar chiar daca nu a fost ceva legat de profesia de baza).

     
  8. Guliver

    28/07/2011 at 09:29

    Definițiile în nici un caz nu mărginesc.
    Semantica este baza rațiunii, comunicării și conciziei.
    Mie îmi place ideea găsirii unei denumiri care să exprime ceea ce a definit Andrei ca un concept. Și, ca răspuns la această provocare, aș propune nu un cuvânt, ci o sintagmă: om superior. Nu-mi aparține, am împrumutat-o de la Confucius, dar mi se pare potrivită.
    Aș merge chiar mai departe și aș realiza o ierarhie a oamenilor din acest punct de vedere:
    1. Omul superior
    2. Eruditul
    3. Inteligentul
    4. Intelectualul
    5. Deșteptul
    6. Școlitul
    7. Istețul
    8. Mediocrul
    9. Blegul
    10. Prostul

     
    • Valentin

      28/07/2011 at 16:51

      Jos palaria pt ierarhizare! Mie mi se pare corecta.

       
    • Valentin

      28/07/2011 at 16:52

      Jos palaria pt ierarhizare! Mie mi se pare corecta. Doar o nedumerire: unde ar intra semidoctul? sau nu intra aici?

       
      • Otilia Tiganas

        28/07/2011 at 17:09

        Pai il bagam intre istet si mediocru… ii dam pozitia 7

         
  9. Otilia Tiganas

    28/07/2011 at 13:37

    Foarte faina insiruirea si propunerea ta de nuantare. Imi aminteste de o vorba a mamei mele- fie iertata-: „taica-tau e inteligent, iar eu desteapta!”. Asa si era. Noi radeam pe-atunci…Tata toba de cultura, bun orator, dar micile chestiuni istete de zi cu zi, combinatiile favorabile familiei noastre, descurcatul unor ite sociale, mama le inventa si le punea in practica. Incerc acuma exercitiul de a ma fixa pe mine in insiruire…M-as pune la pozitia 3. Nu la 1, 2, 4 sau 6 chit ca am studii, vorba aia!

     

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: