Cartea mea FEMEIA CU ȘAPTE PĂLĂRII a ieșit de sub tipar!

Cartea mea, FEMEIA CU ȘAPTE PĂLĂRII, a ieșit de sub tipar!   În urmă cu o săptămână, Femeia cu șapte pălării s-a transformat din atașament și număr de caractere (cu spații), în carte-carte fizică. O carte cu pagini, copertă, culori, miros de tipar. Pentru cel care scrie, mai ales debutant, momentul este antologic. Îți atingi cartea, o privești și undeva prin creieri îți joacă frânturile istoriei ei. Cum ai scris-o, cum n-ai dormit nopți fiindcă nu aveai final la povestea „Domnul Molnar”, cum ai transformat un text satiric pregătit pentru spectacol în scrierea „Mielul de Paște și anotimpurile lui Vivaldi”… Îți amintești cum stăteai într-o duminică în fața tastaturii și a monitorului gol, știind că poimâine e termenul limită al concursului Ars Maris pe 2011 pentru debut- proză, iar tu trebuie să termini cartea și tu n-ai mai scris niciodată fiindcă e obligatoriu, (de obicei scriai fiindcă așa îți venea) și timpul trecea și priveai în continuare monitorul gol și nu îți venea nici o idee în capul acela plin de idei până mai ieri, iar soțul te întreba de dincolo dacă mai avem murături și te scotea din ritm și suna mobilul cum că nană Floare are colică biliară și dorește injecție, dar tu nu terminaseși cartea și mâine e ultima zi… și trebuie trimisă… sau poate o lași baltă… în fond nu te obligă nimeni… de ce naiba te agiți atât?… Apoi chiar ai terminat-o, nici nu îți venea să crezi! Îți amintești cum ai trimis manuscrisul(„tastascrisul”, de fapt, că doară n-ai scris-o cu pixul!), cum ai primit după un timp telefonul lui Radu Țuculescu (între noi fie vorba- acela da, scriitor!), telefonul care te anunța că ai câștigat concursul, apoi grija corecturii, a coperții, dialogul și parteneriatul cu editura Galaxia Gutenberg, emoția reacțiilor critice ale confraților scriitori sau doctori, îți amintești… tot-tot-tot în câteva secunde, mângâind volumul lucios.

Distanța dintre o idee nebunească care îți vine noaptea printre perne și cartea în carne și oase, e tare lungă. Nu vreau să mă gândesc cum aș face dacă scrisul mi-ar fi meserie, dacă ar trebui să scriu ca să îmi asigur pita pe masă! Dacă ar trebui să scriu sub presiune, dictat de termene limită. Dar acum, fiindcă acest proiect frumos s-a încheiat (frumos, zic eu!), iată, revin la vechea dragoste: blogul (aproape abandonat, de când afacerea cu proza).

Blogul este locul unde mă regăsesc cu prieteni virtuali și concreți, cunoscuți sau nu, locul unde se cere să sărbătorim împreună cartea. Astăzi mă simt fericită, iar fericirea trebuie musai împărțită, altfel se stinge de la sine! Cartea se găsește în librării, dar o puteți primi și prin poștă (dacă mi-o cereți, desigur, pe adresa de mail- otiganas@yahoo.com. sau chiar aici pe blog)

Pentru fanii blogului care ar citi cartea dar nu doresc să o cumpere, avem o ofertă specială- mici rezumate săptămânale pe blog despre ce scrie acolo, cum se termină, cine-i criminalul, dacă cei doi rămân împreună, sau dacă soacra văduvă se recăsătorește! Cu timpul vom face si varianta în spaniolă, știut fiind că nici o mie de cărți cu pălării nu fac cât două episoade de telenovelă într-o zi încărcată de stres mioritic. Sau nu? Mai citim? E atât de bulversat și de schimbat totul (compar cu anii copilăriei și ai adolescenței mele), încât astăzi s-ar putea să fie mai erou cel care se așază la citit, decât cel care se trezește să scrie o carte!