RSS

Blessed. Cronica unui spectacol reușit

14 Oct

Cronica unui spectacol reușit.

„Blessed”, la Teatrul Clasic Ioan Slavici, Arad.

        

      Joi seara am urmărit premiera spectacolului “Blessed”, la teatrul arădean. Teatrul Mare al Aradului…Îl numesc așa, fiindcă așa îl știu majoritatea arădenilor. Îmi permit să-i spun textului meu de blog “cronică”, deși nu sunt critic de artă. Dar cine a spus că spectacolele de teatru, (ca și cărțile sau picturile dealtfel), sunt destinte criticilor autorizați? Gestul de artă, oricare ar fi el, este destinat simțurilor omului care îl degustă. Atunci, dacă pe mine finalul spectacolului m-a prins plângând, înseamnă că el și-a atins scopul. Iar lacrimile emoției mă investesc cu dreptul de a scrie așa- zisa cronică de teatru.

Subiect actual, real, dureros, organizat în scene extrem de aproapiate de adevărurile noastre cotidiene- maladia Alzheimer. Ritmul întâmplărilor a plimbat spectatorii, în câteva zeci de minute, prin anii care presupun, de fapt, o evoluție a acestei boli parșive. De la primele simptome (aproape de neluat în seamă) până la demență, pot trece ani. Eu mă aflam în sală mai ales de dragul actriței Dorina Darie Peter, cea care a urmat partitura ambițioasă a personajului ce va fi atins de boală. O arhitectă de succes, în contextul poveștii de pe scenă. Știam că va juca un personaj atins de boala Alzheimer și, mai demult, eu fiind medic, Dorina îmi spusese că s-ar putea să-mi mai ceară sfatul când va crea labirintul bolii. Vroia eventuale detalii medicale. Eram, încă de pe-atunci, extrem de curioasă cum va gestiona ea acele scene (presupun…foarte grele pentru actor), în care să nu exprimi nimic. Cred că e dificil să joci lipsa oricărei expresii și că jocul demenței, al nebuniei evidente, e mai simplu și mai cu impact. Dar să joci…nimic…, să devii inexpresiv, mă întrebam cum o va face. Este vorba de etapele intermediare, insidioase ale maladiei, când singurul simptom sunt scăpările de memorie, blocajul inexplicabil al creierului, iar restul vieții bolnavului pare a fi exact ca înainte. Dorinei Darie Peter, categoric i-a reușit ȘI această parte a jocului, cea mai subtilă și grea- să joci absența. Tuturor ne mai scapă numele unui actor celebru, toți ne mai simțim obosiți și hărțuiți, dar asta nu înseamnă patologie.

Orice spectacol valoros presupune muncă de echipă. Dacă bisurile din final s-au adresat aparent actorilor, patru la număr- toți de top-, bisurile erau destinate de fapt întregii echipe, incluzând spatele nevăzut! O experiență artistică recentă m-a învățat cât contează omul cu luminile, sau sunetistul, sau cabiniera, fiindcă nu avusesem habar, până nu m-am izbit de lipsa lor. Așadar echipa. Echipa nu e vorbă în vânt.

Fiica arhitectei atinse de boală a fost tânăra și talentata actriță Georgiana Popan. Urmăream jocul ei, fără să uit episoade pe care ea, probabil, nu le mai știe. Ea- puștoaică dezghețată- foc, jucându-se în Micălaca la bloc cu fiu-meu și încă două fetițe, pe vremuri, împărțind vioi jucării greu de împărțit. În mine, odată cu subiectul de pe scenă, se juca amestecul trecut- prezent, copiii de ieri, astăzi cu destine conturate, fetița de ieri actrița de azi, prietenia mea cu Dorina Peter, atinsă în scenariu de demența Alzheimer, așadar se juca… propria-mi istorie… pân la urmă. Trecut-prezent- potențial viitor al femeii spre cincizeci de ani care sunt. Femeie, medic, mamă, fiică, nevastă, conducător auto categoria B, naiba știe câte altele… Iar atunci când cota de intensitate atinsese apogeul- Dorina dezvolta regalul nebuniei explicite, al demenței și Georgiana juca consternarea fiicei nebunei, eu am început să plâng adevărat. În primul rând al sălii de spectacol era tata octogenar, fiul meu era la Cluj la performanțe școlare, mie îmi curgeau lacrimi șiroaie… și m-am felicitat că am evitat rimelul care s-ar fi prelins dizgrațios pe obraji…m-am felicitat… așa cum m-am felicitat întotdeauna când am știut să evit ridiculul…iar când nu l-am evitat cum se cuvine, m-am străduit să nu aflați că am făcut-o de oaie!

 În concluzie-Blessed- cronica unui spectacol reușit.

Imediat după „căderea cortinei” o îmbrățișam pe Dorina, îi spuneam „bravo, ai făcut un rol mare”, iar Dorina râzând îmi spunea:” păi la ce vremuri trăim, nici nu m-am străduit prea tare la scena demenței!”, eu mi-am aminit că urmează o altă „luni” și începe o nouă zi în regimul asigurărilor sociale de sănătate românești cu mine medic de familie, deci Blessed cronica unui spectacol reușit, iar noi…sănătoși să fim!

Anunțuri
 
Scrie un comentariu

Scris de pe 14/10/2012 în Uncategorized

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: