RSS

Barcarola lui Nicu- de Alexandru Chiran

13 Mar

CUVÂNT ÎNAINTE,  Otilia Țigănaș Alexandru Chiran este tatăl meu. Împărtășesc azi cu voi debutul său literar, răbufnit după vârsta de optzeci de ani. O poveste sensibilă cu acorduri de flaut în ritm de război, fiorul iubirii- același atunci ca și acum, se schimbă actorii, se schimbă coloana sonoră și decorul, dar adâncimile noastre sunt aceleași. Adevăr. Nicu a existat. Tata mai există să-l povestească. E de citit pe îndelete, de parcă timpul s-ar fi oprit în loc! BARCAROLA LUI NICU de Alexandru Chiran Nicu (Ionicu) despre care voi povesti, a fost un băiat cuminte, frumușel și deosebit de talentat la muzică, provenit dintr-o familie de gospodari din Aroneanu, comună la o aruncatură de băț, de Iași. De mic și-a făurit el câteva fluiere din soc, a deprins meșteșugul cântatului și apoi, în scurt timp, a început să fie chemat să cânte la diferite ocazii, de sărbători, alături de alți tineri. Mai târziu, când a urmat gimnaziul din Iași, în fiecare joi rămânea în grădina publică să vadă și să asculte fanfara regimentului care, pe acea vreme, desfăta cu dărnicie publicul ieșean. Cum îl mai fascina pe Nicu fanfara aceea! În mod deosebit flautul și picolina, instrumente care scoteau sunete asemănătoare fluierelor sale. Ba chiar reușea să reproducă unele bucăți muzicale, apelând la modestele sale fluiere. Acasă nu-l mai dojeneau că întârzie, fiindcă s-a aflat ce face, îl vazuseră  niște vecini. – E acolo, la fanfară, nu vă îngrijorați! Dupa un oarece timp, l-a observat și un instrumentist al fanfarei iar Nicu, inocent, a mărturisit ce îi place. Astfel, cu bani dați de Costică, fratele mai mare și cu ajutorul flautistului fanfarei, s-a trezit cu un flaut Zimmerman, din abanos, cu muștiuc de  fildes și așezat într-o splendidă cutie căptușită cu catifea albastră. Imediat și-a procurat o metodă pentru începători. Ascuns în livadă, asudat de trudă și ambiție, Nicu a învățat singur primii pași ai tainelor flautului. L-a ajutat mult și flautistul fanfarei, căruia puștiul îi devenise deja nespus de drag. Așa se face că, la terminarea Școlii de Administrație Publică, băiatul devenise flautist, iar la încorporare bineînțeles că a fost repartizat direct la fanfara regimentului. S-a remarcat ușor. Timp de doi ani, a învățat ca la conservator, sub îndrumarea marelui flautist Petrică Stihi și iată-l pe Nicu citind (cu ușurința de-acuma) partiturile și executând cu exactitate bucățile muzicale, ca un instrumentist profesionist. Razboiul din 1914 l-a parcurs în fanfara regimentului, ferit de front, cântând în formație restransă, mai ales prin saloanele ofițerilor. În această perioadă, tânărul simpatic și atent la toate a deprins manierele elegante cu care se va afișa mai târziu în societate. Apoi s-a încheiat pacea. S-a rotunjit țara, alte vremuri se iveau la orizont, iar pentru Nicu se pecetluiește un destin care îl va aduce în Basarabia, notar al comunei Bairamcea. Avea puțin peste treizeci de ani, nu știa ce-l așteaptă. Bagajul i-a fost mic, doar un geamantan cu câteva haine, arma de vânătoare și flautul de care nu se despărțea niciodată. Instruit, culant, mișcându-se cu eleganță, nu i-a trebuit mult timp să se integreze într-o lume pestriță, cu alte limbi vorbite și obiciuri aparte de ceea ce cunoscuse el până atunci. Rapid și-a câștigat popularitate și simpatie, cu toate că localnicii aveau destule rezerve față de cei veniți din dreapta Prutului. De fapt, românul virtuoz a fost acceptat printre tinerii basarabeni datorită muzicii care îi apropia. Bairamcenii erau harnici și cântau și dansau și petreceau zdravăn și se iubeau cu patimă, așa că nu-i de mirare că Nicu a căzut rapid în plasa asta. L-au cunoscut…i-au agreat muzica și prezența. La rându-i, a învățat mult din muzica rusească, la acordurile căreia va rămâne sensibil pe viață. A venit el cu tangoul argentinian, charlestonul, foxtrotul și alte noutăți postbelice, dar acolo a dat de polkă, cracoviakă, lesghinka și cazacioc. Vai cum își mișca, în ritmuri, corpul și picioarele! Ca un adevărat localnic. Repetițiile cu tinerii și frumoasele basarabence erau o desfătare. I se dădea atenție. S-a dovedit că notarul străin nu stăpânea doar treburile primăriei, ci era și un veritabil om de lume. Încet-încet, mai îndrăznețe, unele din fete cochetau, aruncându-i din priviri provocarea. Dar el era prudent. Rezista tentațiilor, conștient că starea de bine nu-i lipsită de costuri. Nu voia să ațâțe gelozia vlăjganilor blonzi, se limita la muzică, prefăcându-se că nu observă tot mai desele semnale. Și totuși…Totuși, într-o anumită zi, a remarcat o domnișoară șatena și firavă, cu ochii ușor încercănați, tăcută, atentă, dar care își muta fulgerător privirea în alta parte, atunci când privirea ei se încrucișa a lui. Indiferentă? L-a intrigat indiferența- el, obișnuit să i se zâmbească de peste tot. Cu tact, a încercat să-i atragă fetei atenția ca, la o anumită parte a melodiei, să atace mai hotărât acordul chitarei. Domnișoara, privind cu atenție doar griful, a dat ușor din cap, semn  că a ințeles. La repetiția urmatoare, Nicu a ignorat-o în mod voit, a discutat vesel cu ceilalți, arătându-se bucuros că micul concert se punea vizibil la punct. Nu-și permitea să rămâna peste program la un pahar de vorbă, întotdeauna pleca grăbit acasă la gazdă. Apoi, domnișoara cu ochii intunecați nu a mai venit. Se apropia concertul, iar chitara lipsea din formație! Asta l-a îngrijorat. Nu și-a ascuns însă bucuria când a văzut-o intrând după un timp, scuzându-se, asigurându-l că și-a exersat programul singură, deci nu a rămas în urmă. Pus una peste alta, concertul a fost o reușita care s-a comentat mult timp în comună… Pe Nicu nu l-a apropiat de oamenii satului doar muzica. Au mai fost ele și alte întruniri, dar și vantoarea, unde a cunoscut un alt segment social- al oamenilor înstăriți. Așa s-a apropiat și de doctorul Floareș, cu partide memorabile de vânătoare la Jibrieni…la rațe și cocori… Frumoasă viață se ducea pe atunci la Bairamcea! În general, în toată Basarabia. Dar între timp, pe ascuns, un vierme apocaliptic bicefal- roșu și verde, rodea tăcut din frumusețea acestei vieți. Într-una din zile, în magazinul mare al satului, i s-a adresat (puțin stânjenită fiindcă nu vorbea  bine românește), o doamnă care l-a felicitat pentru concert. – La noi, îi spuse ea, flautul nu se cunoaște. Avem numai instrumente cu corzi și pianul. În familie ne ocupăm de muzică și ne-ar face mare plăcere să ne vizitați într-o după-amiază. Dacă acceptați, vă va explica Serghei Fiodorovici (proprietarul magazinului), unde să veniți. Nicu a aflat că e vorba de familia Zelinski, fost funcționar la bancă, actual rentier funciar. Astfel că, într-una din următoarele seri, cu cutia flautului sub braț, pe la ora șase, el va bate în portița familiei Zelinski. Este primit cordial de însuși domnul Zelinski și condus într-un salonaș cochet. Imediat, în salon își face apariția, întinzându-i mâna cu un suras jovial, Dora Nicolaievna. S-au instalat toți trei, confortabil, pe niște scaune în chip de fotoliu, pregătite în jurul unei măsuțe rotunde. S-a pornit o discuție protocolară de bun venit, iar amfitrionii, oarecum stânjeniti pentru limba lor română mai săracă, se foloseau în dialog și de cuvinte rusesti. Atmosfera era veselă și prietenoasă. Rotind privirea în jur, Nicu a observat o pianină cu  partituri… langă ea câteva instrumente cu corzi…o masa extensibilă deasupra căreia atârna o lampă  cu abajur mare și opalescent…câteva tablouri și poze, totul aranjat cu grijă în nota aceea rurală. Discuția a deviat pe teme de muzică. Apoi o femeie a adus samovarul, ceștile pentru ceai și niște prăjituri de casă. Era atmosfera clasică rusească. Nicu, deja familiarizat cu stilul local al băutului de ceai din farfurioară, zahăr cubic mușcat la un colț (pricușki), era stapân pe sine și nedefazat. Iar asta a făcut impresie, desigur! În sfârșit a sosit și momentul muzical, în care urma să se încerce o melodie cunoscută tuturor, cântată la flaut și acompaniată la pian. Dora Nicolaievna se ridică fără niciun un cuvânt, iese și revine însoțită de fiica ei, domnișoara șatenă cu ochii încercănați. – Vitia e chitaristă, a cântat în concert, mi-a vorbit de talentul dumneavoastră, domnule notar. O sa incercam un trio! Vitia, cu un zâmbet sublim, privindu-l în ochi, a înclinat ușor capul pe  umăr: – Îmi pare bine că ați venit la noi, e o favoare! Pe Nicu l-a traversat o senzație stranie, un amestec de surpriză, uimire și ascunsă bucurie, o senzație pe care nu a putut-o lămuri nici atunci și nici altă dată. Niciodată. – Încântat! a bâiguit el cu vocea sugrumată de emoție. Au căzut de acord să încerce o partitură pe care Nicu o cunoștea la perfecție- „Romanța în si bemol de Ceaicovski”, o piesă delicată și sentimentală. El a aranjat la repezeală acompaniamentul. Dora Nicolaievna cânta foarte bine la pian, mai dificil a fost să facă intrările Vitiei cu chitara. Trioul a reușit, Daniil Petrovici Zelinski i-a aplaudat cu vădită plăcere. Au mai încercat în seara aceea și alte piese, mulțumiti și încurajați, apoi și-au promis întâlniri viitoare. Orele au trecut pe nesimțite, Nicu și-a luat rămas bun întâi de la Vitia care s-a retras, apoi de la amfitrioni, cărora a trebuit să le promită că va reveni. În noaptea aceea nu a mai avut un somn odihnitor… Vizitele au continuat “în numele muzicii”. Vitea nu apărea în salon de fiecare dată, iar asta îl intrista pe Nicu, în schimb l-a cunoscut pe Oleg- fratele ei mai mare. Un lungan uscățiv și tăcut care, după sosirea lui Nicu, obișnuia să plece la foarte scurt timp. Nu știa multe despre el, dar a aflat că făcuse și el ceva studii neterminate la Odesa și acuma se ocupa de treburile  Domnului Zelinski. Pe la mijlocul lui septembrie, la Bairamcea se ținea hramul bisericii, poate cea mai însemnată sărbătoare ortodoxă a bairamcenilor. Atunci se făceau întreceri sportive, trânte bulgărești, curse de căruțe cu cai, iarmaroc, carusel, marele bal al anului. Pentru concertul de seară, Nicu i-a propus Vitiei să pregătească duetul flaut-chitară „Barcarola din Povestirile lui Hoffman,” bijuterie muzicală de o rară frumusețe, cunoscută de orice meloman de pe acest pământ. Așa a început… Înserările prelungite, singuri în salon, duetul melodios al barcarolei, umorul lui Nicu și râsul sonor al Vitiei, dar mai ales tăcerile, acele tăceri provocatoare…Vitea mai greșea un semiton în acord, poate voit. Atunci el se apropia luându-i degetul și, cu o apăsare delicată, îl așeza în spațiul corect al grifului. Apăsarea se prelungea pâna se auzea dezlipirea buzelor în magicul ei zâmbet nevăzut. Amandoi simțeau efluviile dragostei pure, care se infiripa nestăpânită. Aceste momente dulci s-au repetat în salon, dar și în micul părculeț cu trandafiri. Nicu, chiar și pe intuneric, știa întotdeauna când Vitia zâmbește! Iubirea lor platonica înflorea, iar barcarola s-a pregătit pentru concert. Într-o dimineață, la primărie s-au oprit un automobil și un camion cu prelată militară. Au intrat în birou trei civili și un ofițer. S-au prezentat:”procurorul cu agenții de siguranță”. Scurt. Se convoacă șeful de post, directorul școlii și primarul! Cursurile se suspendă, se aduc pentru anchetă, în stare de arest, la școală, următorii locuitori: o listă de șaptesprezece persoane suspectate de colaborare cu bolșevicii din Ucraina. Nicu citește lista și, stupafiat, îi găseste printre ceilalți tineri cunoscuți, pe frații Zelinski. Disperare! A încercat să intervină la procuror, acesta- tip sec și suspicios- îi răspunde: – Ancheta va stabili, domnule notar. Știu, vă recomand sa fiți mai rezervat și atent cu ei, sunt periculoși ! Într-o oră au fost aduși la școală aproape toți, iar câțiva scapaseră, nefiind de găsit. Se instrumentează o anchetă secretă în urma căreia Vitea și încă o fată au fost eliberate, dar Oleg și restul urcați în camion, într-o direcție necunoscută. S-a agitat toată comuna. Nimeni nu știa nimic exact, circulau tot felul de zvonuri: ca ar fi fost executați, că ar fi duși peste Prut și închiși la Chișinău… Coșmar! Nicu nu știa ce să facă, era fericit că Vitea lui a scăpat, dar îi sunau în urechi vorbele tăioase ale procurorului. După câteva zile, își ia inima în dinți și bate la portița Zelinskilor. Doamna Zelinski îl întampină rece. – Vitea nu-i acasă, e plecată la Tighina, are probleme de sănătate. O aude suspinând. – Suntem tare supărați, mare păcat, domnule notar, vă rugăm să ne scuzați! A înțeles, cu durere, că pentru el casa Zelinski este definitiv încuiată. Așa s-a terminat. Așa s-au terminat toate: hramul bisericii, concertele, barcarola, vânătorile, serile de vis… Vitea după care tânjea…toate s-au prefăcut în amintire. La îndemnul prefectului Stratan, cu același geamantan și, în inimă cu o dragoste neîmplinită, pe care- cu obidă- o va purta toată viața, Nicu s-a transferat, notar la Arciz. După alți aproape doi ani este transferat la Tatar-Bunar, o comuna în care, cu ceva timp în urmă, avusese loc o „revoltă țărănească” provocată de bolșevici. Soldată cu multe asasinate și potolită cu vărsare de sânge de armata româna. Notar fiind, Nicu și-a îndeplinit cu conștiinciozitate atribuțiunile, câștigase multă experiență. În atmosfera aceea iritată, datorita felului său de a fi, a fost imediat agreat. Dar el nu mai era același cu tânărul de la Bairamcea. Acolo se stinsese o parte a vieții sale. La noua primărie întâlnește o funcționară tânără și energică, frumoasă foc, care îi aducea actele la semnat. Maria Sararinski- Maria Mironovna. Rapid orientată, l-a bine dispus cu glumițele ei și, după vreo cincizeci de semnături, și l-a făcut soț. Marusia i-a orânduit viața, l-a introdus în societate, iar  flautul și-a făcut din nou  datoria. După un an, Marusia i-a dăruit un băiețel, au agonisit împreuna mobilă și alte lucruri gospodărești, apoi au hotărât să se mute la Primăria din Ciișia. In această comună eu- Alexandru Chiran- l-am cunoscut pe marele meu prieten, Nicu. A dat norocul peste mine pentru că, de cum am simțit că exist, el mi-a fost mereu aproape, s-a jucat, mi-a povestit, mi-a cântat și m-a vrăjit. Prin el am cunoscut lumea basmelor apoi, treptat, și cea reală, mi-a povestit copilăria lui pe care aș fi vrut s-o traiesc și eu, cum a învățat flautul, mi-a povestit războiul cu ororile lui…mă făcea să râd sau să plâng, pentru că Nicu era un vrăjitor. Mai presus de toate, m-a invatat MUZICA a cărei farmec l-a sădit cu răbdare, pe viață, în toată ființa mea. În serile cântate stăteam neclintit lângă el, îl ascultam iar el, printre melodii, îmi povestea despre compozitori, mari instrumentiști, îmi explica teoriile artei: note, game, arpegii… Într-un cuvânt m-a introdus în lumea ei. Și, tot așa, țin minte când, pe la paisprezece ani, într-o seară de vară în timp ce cânta, eu- amețit- urmăream zborul zăpăcitor al liliecilor din turla bisericii vecine. Eram singuri și mi-a povestit molcom, duios, povestea dragostei sale din Bairamcea. După aproape un an, Oleg și ceilalti s-au întors din Chișinău, iarna a disparut în Ucraina, Vitia s-a stins de tuberculoză, Zelinski si alți “chiaburi” deportați în Siberia…dezastru. La vârsta aceea începusem sa simt ceva dureros, dar nedefinit. Revin la traiul în Basarabia, armonios și liniștit, care s-a curmat atunci când viermele cu capul roșu a mușcat, iar Nicu și ai săi s-au refugiat. După un an a mușcat și falca verde- războiul. S-au reîntors în urma frontului dar, după trei ani au fugit din nou și nimic n-a mai fost ca înainte. Au trecut ani. La Arad, vara, într-o după-amiază de duminică am rămas doar eu cu Nicu pe veranda casei. Poveștile s-au legat, trecut-prezent și viitor. Poveștile s-au legat. Țin minte cum, cu glasul lui domol, el m-a sfatuit: – Daca se va ivi prilejul, să nu intri în politică! E o hazna ordinară! Și, să mai știi ceva de la mine, niciodată să nu bagi mâna în banii statului, nu vei fi bogat, dar vei dormi liniștit. Multe am mai vorbit. Se înserase și nu m-am dus la cinematograf. M-a cuprins un dor nebun de locurile de acolo și de vremurile de atunci. – N-ai mai cântat demult, nu încerci acum? I-am zis eu, așa într-o doară. S-a ridicat oftând și a revenit cu cutia din care a scos cele trei piese ale flautului, uscate de nefolosință. După ce a umezit îmbinările, le-a articulat, a dus flautul la buze exersând arpegiul celor patru octave, dupa care a urmat repertoriul știut. Mi-a cântat numai mie bucățile alese: Mendelssohn, Ceaicovski, Boccherini, Dvorac si toate acelea care știa ca îmi plac. Obosit, cu respirația accelerată de efort, se odihnea cu flautul pe genunchi. După un timp, i-am amintit de „Barcarola”. A tras aerul adânc în piept, iar flautul a răsunat dumnezeiește. Cu ochii închisi și sprâncenele ușor încruntate, cânta pentru el și lumea lui îndepărtată. În întuneric eu, de nouăsprezece ani și îndrăgostit, înfiorat de dor, am auzit clar zâmbetul Vitiei și fâlfâitul bezmetic al liliecilor din turla bisericii care nu se mai zărea nicăieri.

Anunțuri
 
3 comentarii

Scris de pe 13/03/2014 în Uncategorized

 

3 răspunsuri la „Barcarola lui Nicu- de Alexandru Chiran

  1. Doina Mos

    13/03/2014 at 23:30

    Splendid, felicitari d-lui dr ! Doina Mos

     
  2. Lucuta Ex Popovici Raluca

    14/03/2014 at 04:14

    Acum vad de unde mostenesti talentul….Felicitari tatalui!

     
  3. nicoleta

    10/04/2015 at 00:24

    frumos, parfum de epoca

     

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: