RSS

O POVESTE CU DOCTORI MARI ȘI TRIMITERI DE LA MEDICUL DE FAMILIE

23 Apr

     (articol publicat în Viața Medicală numărul 16, din 18 aprilie 2014, Otilia Țigănaș)   Marii doctori… cum ajungi un „doctor MARE”?  Pentru început trebuie să ajungi, totuși, doctor. Apoi, MARE doctor: muncind enorm, având vocație, dedicându-te necondiționat profesiei, accesând eventual și funcții universitare menite să te transforme din cunoscător al medicinei, în DASCĂL…Mai apoi, să le transmiți discipolilor ceea ce știi. Să îți menții, o viață întreagă, fără pauză, propria ștachetă, la altitudinea unui MODEL. Păstrez, în sipetul memoriei- vocea, sfatul, rigoarea, punctualitatea, umorul, ciupitura, zâmbetul sau căldura câtorva “mari doctori” dispuși, la acea vreme, să-mi fie dascăli. Orice medic poartă în sine, (sau ar trebui să poarte!) valoarea celor care l-au instruit. Alta decât reproducerea papagalicească a fragmentelor din cursul copiat voinicește la indigo. Medicina se face de către oameni, pentru oameni și este mult- mult peste suma informațiilor însușite de student, în sesiune. Mai mult decât o meserie, este o artă și o stare. Odată fixate aceste adevăruri, vom recunoaște că viața medicului, fie el magistru- mare doctor, fie el un doctor mijlociu sau „simplu doctoraș”, se va supune ȘI regulilor generale ale vieții. Familie, venituri, iubiri neîmpărtășite, nevoia de notorietate, orgolii înăbușite, fascinația politicii, câte și mai câte… După terminarea facultății, miliarde de necunoscute vor tulbura formula de calcul a carierei. Una din cele mai parșive necunoscute s-a dovedit a fi asumarea muncii în Sistemul Asigurărilor Sociale de Sănătate românesc, mai ales pentru cei nepregătiți din școală. Că sistemul pare azi un hibrid eșuat? Da. Pare varză. Este dizarmonic și împrăștiat. DAR, dacă hibridul propriu-zis nu ne aparține, (nu noi am formulat frazele legilor) „varza”, totuși, este întreținută de fiecare medic român care a acceptat intrarea în sistem. Jongleria abilă prin asigurări, devine un fel de “altă specialitate”, chiar o supraspecializare. Cum se prescriu “compensatele”, cum se face dovada calității de asigurat, câte zile de concediu poți elibera la externare, unde trebuie vizat concediul, unde se aplică ștampila rotundă (și dacă trebuie musai să fie rotundă!), dacă poate un șomer să primească concediu medical și în ce condiții…Uf! Categoric este vorba de un alt film, unul SF. Vorbim de plimbarea haotică a nefericiților bolnavi, nu din pricina celebrei subfinanțări, ci din neștiința doctorilor care le îndrumă, tehnic, pașii prin labirint. Dacă tradiția specialității, (crudă încă în România!) „medicina de familie” nu a apucat să lase în urmă tabloul unor MARI doctori de familie, asta nu înseamnă că ei nu există, sau că nu se vor forma. Deja avem câțiva, dar nici măcar presa nu știe multe despre ei. Probabil mai este nevoie de niscai decenii. Oare câți din marii gastro-enterologi universitari, (de exemplu), cei din vechea gardă, știu EXACT că astăzi, medicul de familie român este un specialist cu rezidențiat greu, un pionier înotător în profesia-i liberală și nu un absolvent de medicină eșuat pe undeva? Și că nu este salariat/slujbaș și că profesează într-un cabinet medical individual- nu “la un dispensar”, că „informează CAS atunci când își ia vacanță”, nu-i cere șefului „aprobare de concediu”. Principii noi, sau doar termeni noi? Replica nostalgică a câte unui chirurg: „știu cum este…și eu am început ca doctor de familie”, devine o gravă eroare. Nu, chirurgul nu a început ca doctor de familie, ci ca generalist repartizat la un dispensar, deci fără specialitate. Doctorul de familie este specialist cu rezidențiat și cabinet organizat juridic. Este ca și cum același chirurg ar rosti “ohh, vă înțeleg, și eu am început ca dermatolog!” Dar…vorba aia, nici decidenții politici nu le pricep foarte bine pe astea! Un lucru e cert. La cunoașterea fragmentelor de lege: obositoare, interpretabile, enervante și ambigui, deocamdată, doctorii de familie sunt singurii MARI doctori. Ceilalți presupun, intuiesc, află de la Andreea Esca, se bazează pe logica proprie, deduc, o întreabă pe „doamna de la la CAS” sau întreabă „un prieten”, dar foarte puțini, alții decât doctorii de familie, știu EXACT ce spune legea și au nervul să-i cântărească interperetările și aplicarea. Necum să o și schimbe. Pentru doctorii- alții decât cei de familie- a cunoaște Legea Asigurărilor de Sănătate, capcanele contractelor-cadru, normele, devine chiar o auto umilire. “Eu nu-mi pierd timpul cu așa ceva. Eu sunt medic! Sunt ocupat, n-am timp de prostii.” Iată o extremă. Cealaltă extremă, este a specialistului medic de familie nevoit să-și ocupe timpul, din ce în ce mai mult, NUMAI cu așa ceva. Abia mai apucă să bâiguie, bietul de el:“Dar eu sunt dooctooor clinician!”. Totuși, s-o luăm logic, ocupându-se toată ziua de legi, normal că le are la degetul mic. De ce am purces la acest articol în Viața Medicală? Sunt medic de familie la țară. (Sintagma “în rural” îmi sună de o prețiozitate ridiculă). Sunt medic primar MF, nu fac naveta, cred/sper că îmi fac bine meseria. Conjunctura familială și socială îmi permit să nu fac nimic altceva decât medicină. Am două decenii de practică pe umeri și marea șansă a îmbrățișării unor maeștri, la începuturi. Îmi cunosc “parohia” ca-n palmă, CHIAR îmi iubesc oamenii. Ceea ce știu cel mai bine, știu de la mentorii mei, așa cum povesteam la începutul discursului. Unul anume, un renumit neurolog arădean, alături de un gastro- enterolog, apoi un chirurg și un diabetolog (din păcate dispărut), au lăsat o amprentă adâncă în cariera pe care astăzi o urmez. Zilele trecute, o poveste demnă de “Moartea Domnului Lăzărescu”, mi-a plimbat un pacient de colo-colo, în căutarea unor trimiteri de care nu era nevoie, a unor “compensate” care nu se puteau da și a multor alte documente de o utilitate sau legalitate îndoielnică. Nevasta lui plângea, în cabinetul meu: -Vă rog, doamna doctor, vă rog! Ne știm de o viață! Ajutați-ne! Dați-mi trimitere la endocrinologie, fiindcă la spital au cerut, iar fără trimitere nu vor să-i dea tratamentul pentru hepatită! Au zis că are hepatită. Suntem disperați! Am cheltuit aproape o oră din timpul altor pacienți, dând telefoane ca să pricep circuitul de zece zile al soțului ei, intrat în sistem prin UPU, fără știința mea, după o lipotimie la Arad, unde se afla întâmplător. Cum s-a ajuns de la lipotimie la endocrinolog, via hepatită… a fost o oră din timpul meu și un procent important de neuroni uciși. Trecuse și pe la Timișoara, infecțioase, pare-se. Iar eu doream din inimă să-i “ajut”! Nevasta nu avea nici un document medical, nici un act asumat cu parafa de cineva, softul meu de cabinet nu mă informa cu nimic, (pe asta o știm cu toții!). Eram doar eu și femeia plângând, cerând ceva ce “i se spusese la spital să ceară”. Soțul aștepta cuminte, la Arad, la bloc la fiu, aflat la o sută de kilometri de mine. Iar eu, categoric, nu puteam să-i dau femeii ce-mi cere… Teatru absurd. Încă unul. Epopeea traversată de pacient se petrecuse între Arad- Timișoara- Ineu și Hășmaș (comuna mea), naveta inutilă acoperise sute de kilometri și aruncase în vânt mii de lei noi. Punând cap la cap desfășurarea evenimetelor, presată de lacrimile soției bolnavului, (ambii “oamenii mei”),  am dedus că cel care a greșit repetat în această poveste cu DOCUMENTE CAS, fusese exact unul din mentorii mei arădeni. Unul pe care îl iubesc și nu aș putea, în ruptul capului, să-i vorbesc arogant sau reproșativ. Deslușind ițele, câteva clipe m-am simțit ca și cum aș fi aflat că apartamentul meu este în flăcări, fiindcă tata a pus focul. Nici nu mai știi cum să reacționezi! Mai ales că, tot magistrul, pusese abil un diagnostic dificil de pus. Tot el îmi oferise încă o dată, după două decenii, o frumoasă demonstrație de medicină clinică. Dar să nu uităm, totuși, că  preluase pacientul leșinat din UPU, noaptea, iar eu  nu îl examinasem deloc. Poate nu mi-aș fi dezamăgit magistrul, la capitolul vigilență. Din păcate, eu nu știam nimic, iar informația nu curge, între paliere, DELOC. Atunci, atenuând radical furia inițială, am decis să scriu. Dar și… să cântăresc atent frazele textului pe care vi-l prezint, tocmai datorită dualității adevărului. Cel care greșise flagrant în DOCUMENTE CAS, era exact acela de la care învățasem cândva meserie și atitudine, dar și cel care rezolvase rebusul bolii insidioase, parșive, aflate la debut. Nu aș fi vrut nici să-mi privez pacientul de mintea specialistului arădean, la care se ajunge foarte greu. Aveam nevoie mare de el. Orice aș fi făcut, s-ar fi încărcat ulterior cu o doză fie de regret, fie de conștiință, fie de lipsă de profesionalism, fie de risc financiar. Eram obligată să greșesc cumva. Scrisul mă liniștește și îmi face ordine pe scoarță. Am decis, așadar, să scriu despre asta. Nu contează cum am rezolvat problema. Oricum, nu mi-am sunat mentorul, fiindcă mi-e imposibil să rostesc:” Ați greșit!…Nu-i grav…ați greșit NUMAI în sistemul asigurărilor!”. În schimb, știu că citește conștiincios fiecare număr al Viații Medicale, încă decând îi eram stagiară pe secție. Concluzie pentru colegii noștri de alte specialități: Simțul clinic nu are nimic comun cu „compensata”, dovada de asigurat, cu softul și SIUI-ul și trimiterile alb/roz/verde/curcubeu. Cunoașterea legii care ne-a înlănțuit (cu voie sau fără voie) nu-i o umilire- dimpotrivă, poți rămâne mare doctor chiar informându-te riguros cum e cu trimiterile. Iar dacă nu digeri aceste reguli, alege să muncești exclusiv în afara contractului CAS. Puțini își permit. Eu nu. Mă tem că nici mentorii mei. Medicul de familie nu este soluția ezitărilor celorlalți protagoniști din sistem. El nu poate emite orice act, o dată fiindcă legea nu-i permite, a doua fiindcă “erorile de bifă” îl costă cât nu face, dar și fiindcă nu-i normal ca el să emită un document medical bazat pe “ce spune…cutare că i-ar fi spus…cutare, nevestei lui…cutare”, despre un bolnav aflat la distanță, bolnav neexaminat de el- MF, doctor cu parafă. Deci, nu transformați medicii de familie în tomberonul soluțiilor imediate, atunci când nu știți exact ce e de făcut “în baza legii” (- “Legislația în vigoare”, iată altă sintagmă pe care o detest!). Un scurt telefon de lămurire, dat medicului de familie, poate face minuni. Împreună, veți dezlega rapid “labirintul sistemului”, fiindcă rarissim neuro-chirurgul sau ortopedul sau internistul vor cunoaște legea mai bine decât medicul de familie! Pe asta trebuie s-o recunoaștem. Iar răspunsul la întrebarea “a cui muncă este mai importantă în medicină”, nu mă încumet să-l dau eu. Nu azi, și nu în acest text. În orice caz, la o pană de curent în sala de operații, preț de o oră, cel mai important va fi electricianul! A plimba inutil bolnavul, din necunoașterea legii sau bazat pe presupuneri, este la fel de grav pentru el ca și când i-ai greși diagnosticul, după cum la fel de grav este și când îi cadeîn cap tencuiala din salon, sau când găsește gândaci în buzunarul pijamalei. Dar, și mai grav, este să-ți pui colegii de breaslă în situații delicate.   Celebra propoziție “aduceți trimitere de la medicul de familie”, declanșează adrenalina oricărui român bolnav, dar și medicului de familie care nu este dispecer SNCFR. Cea mai mare parte nu sunt. Dragi dascăli, cărora cu smerenie ne închinăm încă o dată, înainte de a-i solicita pacientului “trimitere de la medicul de familie”,  mai ales retroactiv- prin nevasta lui anxioasă, asigurați-vă că ați citit cu ochii dumneavoastră fragmentul de lege care spune că așa ceva este posibil. Deși… subiectul s-ar apropia mai mult de legi nescrise! Nici nu mai discutăm de “bietul pacient”. Este vorba de noi, discipolii voștri, care așteptăm ca, la douăzeci de ani postcomuniști, să vă faceți treaba perfect, așa cum vă știm. Ne-ați învățat să fim riguroși și documentați și să ne bazăm pe propriile concluzii. Ne-ați spus să nu luăm de bune nici măcar rezultatele seci ale unor investigații, fără să examinăm minuțios pacientul. Că nici un tomograf din lume nu poate înlocui anamneza. Mai ieri, ne spuneați să dezbrăcăm bolnavul din cap până în picioare (o facem tot mai greu, călcând împiedicat peste calculator- monitor- cititor de card- facturier- topuri de formulare- tonere și imprimante), dar să ne cereți azi, prin mesageri neinstruți, cecuri în alb, cecuri fără acoperire, mascate sub codul „trimitere de la medicul de familie”! Nu dărâmați propriul castel, deci nu ne cereți acte în ciuda legii sau a logicii elementare. În definitiv, voi ne-ați format ca să gândim așa, iar pentru asta vă mulțumim! Acest text se vrea o dovadă că n-ați investit în noi degeaba, dar și un recurs la automatisme și prejudecăți. EPILOG: Într-un text de specialitate, tradus din franceză, un celebru internist care descria evoluția unui caz deosebit, afirma: „am luat imediat legătura CU DOCTORUL LUI”…cu doctorul lui…Or “doctorul lui” este, și la noi, medicul de familie, dar puțini specialiști recurg, ca prim gest, la a lua legătura cu el. De ce-i așa… este tot subiectul unei alte scrieri. Că nu-i bine, e evident.     dr Otilia Țigănaș

Anunțuri
 
Un comentariu

Scris de pe 23/04/2014 în Uncategorized

 

Un răspuns la „O POVESTE CU DOCTORI MARI ȘI TRIMITERI DE LA MEDICUL DE FAMILIE

  1. Vamosiu Ana

    23/04/2014 at 22:04

    Draga Otilia ,pacat ca nu ne-ai bucurat mai demult cu talentul tau deosebit .Am ramas deosebit de impresionata de acest articol .Iti doresc in continare SUCCES !!! si sa ne bucuri in continuare cu talentul dat de Dumnezeu .
    Cu drag ,Anuca Vamosiu

     

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: