RSS

OTILIA. AMINTIRI APLICATE

20 Iun

OTILIA, AMINTIRI APLICATE.

Foileton. Primul episod

(Fiecare amintire va avea și o morală!)

Azi, dacă stau bine să-mi scutur simțămintele, constat că eu nu urăsc comunismul. Nu mai mult decât comuna primitivă, sau feudalismul. Pur și simplu m-am “înțelepțit”, maturizat, asumându-mi că am trăit niște ani în comunism și… gata. Fiindcă intrasem în viața reală, ca salariat, odată cu revoluția, eu nu am cunoscut comunismul decât copil, adolescent, apoi extrem de tânăr și novice adult. El, comunismul, nu m-a atacat personal ca pe alții, eu nu am avut deportări în Bărăgan ale părinților, confiscare a averii, a caselor, a afacerii, nici bătăi securiste prin beciuri.

Că l-am detestat, atunci când îl trăiam live? Daaa! Că m-am bucurat enorm de căderea regimului și a Ceaușeștilor? Daaa! Chiuiam pe stradă de fericire. Că am stat, pe durata evenimentelor decembriste, de gardă la spital, voluntar, cu zilele, cu nopțile, fără să mai trec pe acasă, DA. Dar asta nu înseamnă că-s revoluționar. Nici mamă de tânăr împușcat, pentru ca eu să pot scrie astăzi, nu sunt. M-ar fi bătut Dumnezeu să-mi fac patalama de revoluționar. Și nu-mi era greu.

Așa nici antipatia mea față de comunism, simțită acut pe atunci, nu-i astăzi ură viscerală, cum mulți o mai au. O au justificat. Eu nu. Este doar leagănul tinereții mele. Bunicii mei, cu părinții de mânuță, copii, s-au refugiat din Basarabia, lăsând acolo tot tot. Deci mai degrabă ar trebui să urăsc rușii sau nemții, așa că, derutată, am decis să nu urăsc nimic pe lumea asta în afara bolii incurabile și a morții. Sau cel mult a alegerilor mele greșite.

Acestea fiind zise, eu explicată, veți înțelege de ce voi scrie despre traiul meu în comunism, total neagresiv și  fără exces de zel în a-l condamna. Nu-s eu cu astea. Nu mă simt virgină socialmente, ca să-mi permit judecăți postume și nici nu mă simt victimă violată într-un act sexual pe care și eu l-am acceptat, din naivitate, chiar dacă partenerul s-a dovedit ulterior, în pat, un imbecil agresiv. Nu-i el violator, ci eu neinspirată în acceptare. De aceea cred (și cu asta închei!) că el, comunismul nostru românesc, va muri doar odată cu moartea ULTIMULUI cetățean român care a apucat să-l respire o dată extrauterin. Chiar contestatar fanatic, azi. Ai tras o gură de oxigen comunist? Atunci EȘTI infestat comunist. Virusul nu poate fi eradicat cu vaccin. Numai prin ignorarea detașată a istoriei. Generațiile care ne vor urma, adică.

Scuzat îmi fie „brucănismul”, într-un context duios al amintirilor adolescentine! M-a luat valul.

Așadar sunt medic.

Copil fiind, la coadă la pâine, o coadă uriașă, am auzit cum vânzătoarele și niscai clienți sătmăreni povesteau că fata doctorului cutare… (Ravasz cred, dar s-ar putea ca memoria să-mi joace feste), a intrat la medicină cu 10. Mi s-a părut ceva grozav! S-a declanșat ambiția ca și despre mine să vorbească lumea prin brutăriile din Satu Mare că am intrat la medicină cu 10.

După destul de mulți ani când, împreuncă cu ai mei decidem că acesta-i drumul, adică medicina, lămpița care îmi fila, atunci când învățam, era exact asta. Să intru cu 10, performanță care s-ar fi apropiat de zecele Nadiei. Nu aveam habar ce înseamnă să fii medic, iar cei care zic că aveau habar dinainte, exagerează. Învățatul a durat destul de mult, vreo doi ani, iar dacă socotim și biologia de a zecea, chiar trei.

Faza cu biologia fusese ultima mea performanță în jocul memoriei. Grețooos. Am învățat cartea pe de rost, la propriu. Toată cartea. „Pe de rost” însemna inclusiv topica frazelor, inclusiv ultima lecție, ceva cu „Ceaușescu, tinerii, sportul și sănătatea”. O fotografiasem în creier. Dar nebunia nu s-a oprit aici. Vă amintiți că, prin manuale, mai apăreau trimiteri către un om de știință celebru, Paulescu de exemplu. Era așa: “figura 2”, iar la figura 2 era poza omului, cu un mic CV dedesubt. Eu reținusem și unde se face în text trimitere la figura 2, dar și explcațiile de sub poză, anii între care a trăit, ce a scris, ce a făcut.

Prima probă de examen fusese chiar ea, biologia.

Eram la Cluj la mătuși, cu ai mei, l-am rugat pe tata, cu o zi înaintea examenului, să „mă asculte cartea”. Eu pe o canapea, tata pe un fotoliu, el cu manualul în mână și… în ture de câte o oră, o oră jumătate, i-am spus toată cartea, el doar întorcea filele și urmărea textul. Trebuie amintit că noi, pe atunci, nu eram evaluați cu teste grilă, ci „spuneam lecția” pe foile de examen. După ce am terminat de zis cartea, tata a oftat adânc, a rostit:

  • Dur de tot! Cum ai putut? Dacă nici tu nu intri, atunci chiar că…

În sala de concurs, un amfiteatru mare și impunător, după ce îmi preluasem locul, foile, scrisesem numele- colț dreapta sus, am așteptat subiectele.  Când comisia a venit cu biletele, se desigilau în fața noastră, eu avem un singur gând:

  • Oare ce ar putea să-mi dea, să nu știu?

Păi nu găsiseră ce. Așa că, la biologie, am luat chiar 10. La celelalte două materii nu, dar nici tare departe. Peste 9,50. Dar visul meu să văd 10 (zece) pus acolo, nu s-a împlinit, urma să intru pe poziția a patra, după trei băieți. Și câtă muncă depusesem, uff!!!

Ce ar fi, însă, de comentat aici.

Că efortul acesta uriaș, să învăț o carte pe de rost, nu era suficient, câtă vreme nici școala, nici familia, nu mă antrenaseră să mă descurc eficient în viață. Fiindcă eu, cu o zi înaintea primei probe, n-am binevoit să mă duc până la Clinici, ca să-mi identific sala și locul de concurs, habar nu aveam că acolo va fi un ocean de oameni, ca un mușuroi uriaș cu furnici. Mai ales că-s o catastrofă notorie la orientarea în spațiu!

Am intrat senin pe poarta Clinicilor, sfertul academic, aveam manualul de biologie pe scoarță, dar nu aveam habar în ce sală sunt repartizată și nici cum s-o găsesc! Timpul trecea păgubos, ora de intrare se apropia de limită și eu încă tot mă dădeam bezmetic de colo colo, în căutarea amfiteatrului meu. Ac în carul cu fân! Acolo mustea de clădiri și etaje și amfiteatre de toate dimensiunile, nu ca la liceul meu sătmărean, iar pe ușa fiecăruia exista o listă nesfârșită cu numele candidaților.

Devenea stare de necesitate, eram la secundă să rămân pe dinafară, dintr-o dobitocie. Așa că, de disperare, am început să întreb tineri care se mișcau rapid și păreau că merg la sigur, cum îi cheamă. Pe la al treilea tip agățat de mine, dau de unul zis Cucu Mihai, cel care urma să-mi devină coleg și prieten pe viață. Era clujean. Bucurie uriașă! El Cucu, eu Chiran… da de, da de?

Mă iau după Cucu “la deal printre târșuri”, aproape că mă agățasem de sacoul bleumarin al omului, (pantaloni gri, purta și cravată!), nu cumva să-l pierd și da, mă conduce la un perete pe care apar eu, Chiran, afișată pe listă!

Avusesem o baftă nebună care să-mi contracareze prostia istorică, iar Mihai Cucu nu mi-a cerut, peste ani, comision la această afacere care îmi salvase cariera. Ba mai și onorează, cu prezența, acu un an, lângă Nora- colega și prietana mea și soția lui, nunta fiului meu clujean! Domni sadea.

Cu biologia asta nebună, mai am o poveste drăguță, din iarna care precedase examenul. Cea care va genera morala promisă.

Sunt trimisă de ai mei, la mătuși la Cluj, tren Satu-Mare- Cluj, cashflow solid în sacoșă, ca să fac câteva ședințe de testare cu profi clujeni. Cele trei materii de admitere. Bio, fizică și chimie organică. Taxele nu erau chiar sociale. Una din profe, cea de bio, mă primește amabil în locuința ei, o vilă, mă pune la un birou să scriu și îmi dă niște teme. Testare de 3 ore. Când timpul va fi expirat, vine lângă mine, se așază la corectat, eu deja fotografiam paginile cărții pe coala de testare, iar femeia, cinstită, spune:

  • Draga mea, nu are rost să mai vii la ore cu mine, să cheltui, ești pe linie bună, asta-i linia. Repetă pănă-n vară și va fi perfect.

Ies în zăpada de afară, buimăcită de glorie.

Se întunecase. Becuri stradale, cu lumină albă, făceau ca zăpada Clujului să-mi sclipească promițător.

Cărămida cu bani rămași în sold, atârna greu în buzunarele paltonului meu de stofă în carouri. Erau bani pentru vreo 5-6 ședințe de testare la bio. Nu văzusem niciodată așa o sumă, ca bani de buzunar.

Mintea mea, deloc prăfuită pe atunci, face următoarea succesiune logică. Mda. Deci acești bani erau pentru creierul meu. Dar creierul meu, harnic, a făcut ca ei să nu mai trebuiască folosiți. Prin urmare, suma mi se cuvine. E a mea. De fapt, a creierului meu. Dacă nu-i mai dau părinților, nu înseamnă că fraudez, pur și simplu iau ceea ce mi se cuvine. Peste câteva luni voi fi studentă. Ar fi cazul să sparg ceva bani și să-mi dezvolt garderoba de intelectual sadea. Parcă și niște pantofi Romarta, toculețe șic, piele, ar fi buni. O poșetă faină, poate? Tricouri, 2-3 bluze transparente, un pulover de lână moale… și știu exact care…  Ahh, dar și colierul acela verde cu brățară și cercei verzi!

Da. Logica mea e impecabilă, n-am nici un motiv să mă simt vinovată. Dacă mă duc acasă și-i dau mamei banii, sigur intră la coșul comun. De ce ar intra? Am muncit pentru acești bani. Ei toți dorm, plescăind plăcut din buze, când eu îmi setez ceasul să sune la șase, ca să repet!

A doua zi, alunecând pe gheață, îmi pun planul în aplicare.

Bat magazinele clujene și mă trag la patru ace potențiale. Îmi încarc o sacoșă cu țoale și accesorii care nu-s de purtat pe față, fiindcă decisesem „minciuna prin omisiune”, una dintre cele mai confortabile minciuni. Nu zici nimic, doar te faci că plouă. Te mai ostoiești cu logica, în caz că îți joacă feste conștiința.

Ajung eu acasă la Satu-Mare, (banii pe orele de fizică și chimie fuseseră investiți conform dosarului), și bag senin tot conținutul sacoșei frauduloase în dulapul meu de fată, mobilă furnir. Ordonat. „Marfa” urma să intre în circuit la Cluj la facultate, peste doar câteva luni.

Dar, ghinion cum sunt toate ghinioanele lumii ăsteia perisabile, într-una din zile, se apucă mama să-mi facă ordine în dulap, să scoată hainele pentru spălat, să le aranjeze pe cele curate pe umerașe. Și brusc, dă peste comoară. O avere fără justificare fiscală!!

Mă așteaptă să mă întorc de la școală.

Când am deschis ușa, fredonând vesel ceva, am văzut imediat pe ochii albaștri ai mamei că-i de rău… (dar eu mai aveam 2-3 păcate pe conștiință, deci trag de timp ca să aflu care dintre ele a fost dezvelit, ăsta cu deturnarea de fonduri fiind cel mai slăbuț!). Mama îmi arată comoara, întrebător și fără cuvinte. Gheață pe irisul matern albatru, mai ieri cald. Mă exceda evidența. M-am simțit, așa cum trebuie că m-aș simți azi, goală-n pat, acasă la un bărbat însurat (ptiu, feri Doamne să fiu vreodată așa de cretină încât să accept!!) și să-i apară imprevizibil muierea din delegație, băgând cheia în ușă. Horror. Mă trec toate transpirațiile, doar imaginându-mi scena! În fața dulapului de fecioară, însă, eram live, nicio fantezie! Era flagrant delict.

Bâigui explicații, dar intrasem pe adevăr, că nu mai aveam ce inventa!

Rămân desigur proprietar de drept al obiectelor, dar nu înainte de o ședință seara cu mama/tata procurori, eu acuzatul, despre lucruri care se fac și care nu se fac în viață, despre minciună, fraudă, furt, încredere, demnitate, tot…

A durat mult, poate două ore. Eu pe colțar, privirea vinovată în podea, ai mei siguri pe sine, așezați în fotolii.

Nu urmăream discursul deloc, n-aveau ce să-mi spună ca eu să nu știu!

Mai tresăream puțin când vocea tatei urca în intensitate, mă interesa doar să nu aplice pedepse drastice gen restricții la discotecă sâmbăta și, mai ales, să nu-mi confiște marfa. De aceea am mimat regretul faptei comise și am jucat scena erorilor copilărești, naive, nicidecum scena unui produs social eșuat lamentabil în educația primilor opșpe ani.

PRIMA MORALĂ:

Copii, adolescenți, nu faceți ca mine, de la învățat încolo! De învățat da, mă puteți copia, merită.

DAR!! Dacă totuși apucați să faceți ca mine după tocit, (fiindcă și adolescenții sunt oameni, până la urmă) și ați fost prinși de părinți, atunci nu fiți fraieri să pierdeți tot. Jonglați astfel încât urmările să fie cât mai puțin dramatice, iar voi cât mai în avantaj. Nu uitați! Propoziția gen „regret fapta comisă”, corect adaptată condițiilor din teren și, mai ales, corect declamată la scena deschisă, face minuni la părinți. Face minuni peste tot. Înmoaie inimi, oricât de grețos ar fi să scoți tâmpenia asta din gură, fiindcă practic tu nu regreți nimic, numai vrei să scapi cât mai ieftin.

Succes, copii!

Anunțuri
 
4 comentarii

Scris de pe 20/06/2015 în Uncategorized

 

4 răspunsuri la „OTILIA. AMINTIRI APLICATE

  1. Angela D. Musica-Popa

    20/06/2015 at 21:10

    Faina nazdravania…..Cand imi aduc si eu aminte , cum strangeam banutii ramasi de la restul primit, fie cand mai mergeam la alimentara, fie cand mergeam la paine….si-i faceam uitati prin buzunare…pana se strangea suma pentru cinema sau vreo carte la care ravneam….zambesc cu nostalgie aducerii aminte!

     
  2. Master of Complications

    21/06/2015 at 08:26

    Neata all,

    Din punctul meu de vedere, singura problema a ceausestilor este ca au strans cureaua poporului, incat, acest aspect a devenit propria lor semnatura la moarte.
    Punand problema lui „daca” inainte… Daca Ceausestii ar fi fost mai blanzi, indulgenti, sa-i zicem un pic mai liberali, probabil ca ar fi fost si acum la putere, daca nu iar fi mancat moatea batranetii (a se vedea si istoria Cubei).
    Intr-o alta ordine de idei, Da! comunismul in Romania, dincolo de toate punctele negative, a adus cu sine, performanta. Aici trebuie sa ne uitam la cadrele didactice, medici, ingineri, si meseri bine facute, dincolo de asta, Sportul a excelat.

    Chiar si azi avem doctori Foarte Buni, oameni care s-ar descurca sa opereze si cu un cutit de bucatarie, asta in timp ce in Franta… se cam moare cu tehnologia in mana. Avem capatani care pot fi revolutionari in domenii de stiinta si nu numai.
    Mai stiu un lucru, si cu asta inchei:
    In decembrie ’89 Ceausesti au fost inpuscati ce catre Ceausesti care ne conduc azi, adica cu un numar mult mai mare de 2 (doi)!

    Pup cu drag si sarut-mana!

     
  3. Otilia Tiganas

    21/06/2015 at 08:46

    Ma distreaza ca am reusit, in cateva fraze, sa-mi atrag cititorii in capcana mesajului pseudopolitic, cu un text care s-a vrut de memorii adolescentine, nostim, soft! Aceasta parte a scrierii a adus cele mai multe comentarii pe paginaFB.

     

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: