MUIEREA CICĂLEALA ȘI REPROȘUL, curs de strategie aplicată

Două dintre tehnicile de luptă ale femeilor sunt REPROȘUL MONOTON ȘI CICĂLEALA.

De ce le dezvolt aici? Fiindcă, din lungile discuții cu femei, deduc că multe nu sesizează inutilitatea absolută a acestor arme. Cel puțin inutilitatea… dacă nu și grenada amorsată în propriul cămin.

Iar din discuțiile cu bărbații deduc că reproșul monoton și cicăleala sunt cele mai frecvent încriminate nemulțumiri față de partenera lor de viață. Neveste mai „curvuliște”, sau murdare, sau care nu gătesc deloc, sunt categoric mai rare decât cele făr’ de pată, dar care cicălesc și reproșează zi lumină.

Și, nu în ultimul rând, fiindcă sunt femeie, fiindcă tentația reproșului clasic și a cicălelii mi-a dat deseori târcoale și fiindcă am luptat consecvent cu mine însămi ca să scap de această belea. Până am cam reușit. Zic eu…

CICĂLEALA

Adică vorbe multe rostite in registru subacut, (eventual scurte episoade de acutizare a tonului), vorbe repetate, zilnice, fără soluție, sau  fără a defini concret, scurt, vina celuilalt. Mesajul, adică.

Cicăleala, pentru bărbat, e ca bâzîitul unei muște. O ignoră dacă meciul de la televizor e fain și berea rece. În pauza meciului încearcă să dea nițel cu pliciul, sau cu un spray, ca s-o facă să tacă, (pe muscă), dar SIGUR nu se va apuca să monteze plasă la geam ca să nu-i mai intre muște-n casă. Deci niciun bâzâit nu-l va trimite spre fondul problemei. Mai degrabă va face schimbul de ulei la mașină, măcar scapă de la domiciliu și de cicăleală. Iar tu, fie vei chema un meșter pentru plase, fie tot tu îl vei convinge pe soț că lipsește plasa la geam. Păi atunci nu mai bine începi direct cu soluția?

Definește-ți întâi ce te deranjează CONCRET la el și caută soluții. Dacă poți, caută chiar cauze, (dar asta deja e din cursul următor). Trage o linie și determină-l cumva să aplice propunerile tale. Măcar să le recepteze. Nu ezita să negociezi. Unul dintre principiile elementare ale negocierii este să-i arăți celuilalt ce are de câștigat din acel business. NU CE ARE DE PIERDUT, dacă-l refuză!!

Cicăleala nevestei este echivalentă, ca utilitate, cu acel „nu-i voie”, „nu fă asta”, rostit copilului mic de către mamă, toată ziua, la orice, fără explicații. Iar pruncul habar n-are nici ce nu-i voie, nici de ce nu-i voie, deci va ignora semnalele și va face tâmpenie după tâmpenie la grădi.

Cicăleala, așadar, este ABSOLUT INUTILĂ Și CUMPLIT DE ENERVANTĂ!! Și declanșează în partener reflexe condiționate care numa’ bine te vor obliga să intri în a doua capcană- REPROȘUL. Partenerul cicălit cronic va face mai târziu lucruri reproșabile, nu musai „reprobabile”.

Dar reproșul, spre deosebire de cicăleală, este deja o atitudine. Ai ceva de transmis concret, pare-se.

Să transformăm, dară, discursul din reproș clasic monoton în „discuție serioasă”.

CUM îi spui și CÂND, ca să aibă efectul scontat?

– Nu-i spui la două săptămâni după “infracțiune”, când s-a diluat ideea, dar nici nu te arunci de la poartă, direct în dormitor, instant, reproșând dezlânat. O noapte de gândire peste tine, face minuni. lasă-ți timp. De ce la examenele vieții te-ai prezenta cu tema nefăcută, tocmai tu cu 10 la BAC?

-Nu-i spui ce ai de spus, “printre altele”. Deci nu sufoci cu mărunțișuri subiectul central, spui DOAR treaba aia importantă.

– Nu spui de față cu alții. Vai ce greșeală! Să începi să-i reproșezi, înaintea desertului, la masă cu nașii.

– Nu folosești ton ridicat, “a ceartă”, dar nici autovictimizator- plângăreț. Fiindcă este o discuție cu miză, nu circ și nici propria-ți psihoterapie.

Ce să NU faci când reproșezi?

Să nu folosești fraze retorice, balast. Exemple clasice:

1. “Cum ai putut să-mi faci asta?”

Iacă, a putut. Iar cum anume, de subtilitățile psihanalitice, chiar nu-ți pasă. Deci, de fapt, nici nu aștepți vreun răspuns. Atunci nu întreba cum a putut. Și încă ceva… “și-a făcut-o”, nu “ți-a făcut-o ție”.

2. „Nu te-ai gândit la mine când… blabla?”

Nici vorbă. S-a gândit la sine. Iar dacă cumva… (rarisim, dar se mai întâmplă!), când a făcut pocinogul s-a gândit la tine, atunci ai tu un mare bai! Vezi care. Fiindcă s-a gândit la tine de rău, nu de bine. N-ai vrea să afli acele gânduri…

3. „Tocmai mie care…” și aici îți enumeri calitățile, deseori nesolicitate de partener.

Păi nu-i concurs. Dacă el te-a înșelat, de exemplu, SIGUR faptul că tu aspiri mocheta, destoinic, în fiecare sâmbătă, nu-l va face să se simtă vinovat. Ba mai mult… dacă nu se simte vinovat pe dinlăuntru-i, dialogând cu sine, nu se va simți vinovat indiferent de argumentele tale. Va dori doar să scape de această discuție neplăcută.

4. Nu invoca subiectul iubirii, fix odată cu reproșul! N-ai să obții rezultatul scontat, fiindcă i se va părea ridicul să-ți spună că te iubește într-un astfel de context. De nu-i bou. Iar dacă o va face, chiar pătimaș, e fake. Va repeta greșeala despre care vorbiți azi, deja joia viitoare și nici atunci nu-i bou. Așa că nu-i cere declarații în plin reproș. Ai putea cel mult să afli că al tău, spre deosebire de mulți alții, e bou și iar nu-i bine!

În concluzie: PROBĂ PRACTICĂ și ca să nu batem apa-n piuă. (Plural pive, întrebare la capacitate, cu ceva ani în urmă)

Oprești total cicăleala 2-3 săptămâni și deja ți-ai pregătit terenul. O să-l mire liniștea. Poate te va și întreba “ce ai?”, dar tu nu-i răspunzi.

Nu treci la etapa a doua, (adică reproșul monoton- transformat într-o discuție serioasă), ca răspuns la o întrebare. Fiindcă astfel îi oferi o mutare în avans și accepți să joci pe terenul lui. Îți vei crea, deci, timpul tău și-l vei ataca atunci când nu-i nici pregătit teoretic, nici flămând și nici băut.

Apoi, această mică schemă pe care ți-o ofer, o vei încărca desigur cu propria-ți personalitate. Apoi vei trece la reproșul riguros organizat, apoi… Dumnezeu cu mila!

Apoi scrie-mi ce ai reușit și liniștește-mă că nu bat tastele degeaba, ca o cicăleală dă muiere, sau ca un reproș monoton.