RSS

OTILIA, AMINTIRI APLICATE. Sinistrata

01 Aug

Al treilea episod, SINISTRATA

Inundațiile din mai 1970, Satu-Mare, când Someșul s-a revărsat în oraș.

Eu în clasa a doua, era noapte, vuiau sirenele, nu pricepeam tare bine ce mi se întâmplă, cert e că fugeam cu bunicul de mână pe trotuare uscate, nu vedeam puhoaie de apă în jur, bunicul mă ducea la ei acasă fiindcă locuiau la etaj, în timp ce casa mea cu părinții era la parter, în altă parte.

Nu s-a mai ținut o vreme școală, mă plictiseam cumplit în casă, mai coboram pe stadă când veneau cisterne cu apă potabilă, mă așezam la coadă cu o găletușă, ca să capăt apă. Aflasem că unii copii inundați stau cu familia în corturi pe câmp și îi cam invidiam. Din păcate, în apartamentul nostu de la parter n-a intrat prea multă apă, au scos-o cu găleți și cârpe, altminteri minunat ar fi fost să stau și eu în cort cu ai mei, să facem clisă friptă în țepușe, să jucăm volei… aventuroasă și tentantă imagine. Dar n-am avut eu norocul acela! Chiar la reluarea școlii, când se aduceau coșuri uriașe cu pachețele- ajutoare pentru sinistrați, unii colegi primeau inclusiv puișor galben- ascuțitoare, creioane colorate, gumă de șters chinezească… dar ai mei aveau venituri mari și nici luați de ape n-am fost! Deci rămâneam pe rândul nedreptățiților de soartă, care nu capătă nimic!

La un moment dat, fiindcă reînceperea școlii se prelungise enorm, m-au trimis la Cluj la mătuși, m-au înscris acolo la o școală. Începeam o nouă viață. Una nouă și fascinantă. Învățătoarea, miloasă, le-a zis alor mei că mă așază în bancă cu cea mai bună fetiță, ca să mă ajute să mă adaptez mai ușor. După primele două-trei săptămâni, se pare că o adaptasem eu pe ea, fiindcă începuse să nu mai fie la fel de ascultătoare și cuminte ca până atunci. Și nici la carte nu era chiar invincibilă, să fim serioși, nu există eroi indesctructibili.

Într-o după amiază caldă, sunt trimisă de mătuși în dormitor la somnul obligatoriu „de frumusețe”, somnul acela fiind cea mai cretină invenție a adulților, de dragul copiilor. Puțini mă veți contrazice!  Mătușile fierseseră dimineața ceva dulceață și s-au întins și ele spre odihnă în prima cameră, urmând ca după o oră să reluăm viața cu toții. Eu nici vorbă să pot dormi, mai ales că se auzeau afară copiii jucându-se. De plictiseală, trec prin camera mătușilor, din zece în zece minute, spre baie, să fac piș. Măcar era ceva acțiune, se întâmpla ceva, nu zăceam inertă-n pat, ca ele. Iar în baie, pe lângă cei doi stropi de piș, mai puteai băga mâna-n chiuvetă, mai mozoleai săpunul, mai dădeai cu prosopul în tavan, deci era fain, oricum. Pe la al treilea drum spre WC, una din mătuși zice să nu mai tot circul atâta, să închid frumos ochii și să dorm.

  • Dar nu pot, că-mi tot trebe pișu!
  • Am zis că nu mai ieși din cameră până la ora patru și punct. Răspunde autoritar mătușa.
  • Bun și dacă-mi vine iară, ce fac?
  • Faci pe tine și gata! Forțează ea destinul.

Revin în dormitor. Stau așezată-n fund pe patul mare, dublu, cu așternuturi impecabile. Trebuie spus și faptul că mătușa gazdă avea cultul patului. Cealaltă venise aici în vizită, la fiert dulceață.  Aerisea zilnic pernele, scutura plăpumile, schimba rufăria săptămânal, o făcea să miroase a levănțică, n-aveai voie să te bagi dacă nu făceai baie înainte, n-aveai voie să te bagi în pat cu mâncare, trebuia să-ți pui cămășuța de noapte, iar aia să fie fără pete… deh.

Așadar, stau turcește exact pe domeniul sfânt și mă gândesc.

  • Noa dacă zici să fac pe mine, iaca fac!

Simțeam eu că s-ar putea să devină un gest grav, dar fantezia răzbunării nu-mi dădea pace. Tocmai venisem de la WC, deci trebuie să aștept răbdător să mi se mai adune piș. Și după ceva vreme, se adună. Îmi dau jos chiloțeii, feresc cămașa de noapte, mă mut pe jumătatea de pat a unchiului și reușesc să piș vreo 30 de mililitri. Apoi revin în curat pe jumătatea mea și aștept, cu un rânjet sadic, trezirea mătușilor.

Le văd că intră la mine, eu stau proptită de perne, ochii larg deschiși în așteptare și irisul inundat de toată impertinența arogantă lăsată de Dumnezeu pe pământ. Adunasem într-o singură privire tot stocul de impertinență permis, însumat, milioanelor de copii de pe planetă. Mătușile zâmbesc drăgăstos.

  • Gaaata. Ne sculăăăm. Ce, n-ai dormit deloc?

Eu, sec, nu mușc la invitația spre armistițiu:

  • Nu, n-am dormit, fiindcă tot timpul mi-a trebuit pișu, dar dacă ați zis să fac pe mine, am făcut!

și arăt cu capul pata de pe cearșaf. Secunde de consternare, mătușile se privesc una pe alta blocate și încep să dialogheze de parcă n-aș fi de față.

  • A făcut în pat!
  • Nu cred. O fi turnat apă ca să ne sperie.

Le ajut amabil:

  • Ba am făcut, acela-i chiar piș, n-am mai putut să țin în mine… dar dacă mi-ați interzis să ies din cameră…

Mă las pe spate să savurez victoria, în timp ce una dintre mătuși miroase „șerlocholmian” pata, ca să se convingă de adevăr. Gândesc:

  • N-o să mă mai lăsați în curte două zile. Iaca de asta nu mai pot eu!

Dar nu, nu-i așa, decizia mătușii- gazdă, căreia îi întinasem sanctuarul, e imprevizibilă. Lovitură sub centură, la asta nu mă gândisem. N-o pusesem în calcul.

  • Nici o problemă, ai să rămâi în casă (până aici eram pregătită perfect!), iar eu am să atârn afară cearșaful cu pată și când o să mă întrbe copiii ce-i cu el, am să le zic că ai făcut în pat.

E momentul meu de consternare. Lucrurile au scăpat de sub control. N-am nicio soluție de avarie. Nu-i pot apela telefonic pe ai mei, fiindcă o să zică că ei nu așa m-au educat, să mă piș în paturile oamenilor, în clasa a doua. Asta-i clar! O să țină cu dușmancele. Uau, ce să fac ca să nu scoată cearșaful pe sârmă?

Mătușile ridică corpul delict de pe saltea, ies cu rufăria pe antebraț, iar eu rămân singură, înotând în gânduri sumbre. Încep să-mi închipui ce vor crede copiii, că o să râdă de mine în loc să mă laude că le-am tras-o mătușilor, mă vor bârfi, n-am să mai pot ieși din casă de rușine… eu, lider de opinie, situația îmi pare din ce în ce mai gravă, totuși las să treacă două-trei ore și nu scot un sunet. Ciudat că nu-mi mai trebuie nici piș. Deloc. Aștept să vină ele la împăcare. Dar ele nu vin. Or fi scos cearșaful deja?

Aud dincolo cum s-au adunat și unchii și văru-meu adult, (poate văru-meu mă scoate azi din rahat? El SIGUR mă iubește!) Dar se vorbește despre toate, pe multe voci, nimic despre pișul meu. Eu sunt singură. Deci mă ignoră! (După ani, am aflat cum se distrau ei toți dincolo, se deciseseră să mă testeze, așteptând să fac eu următorul pas.) Și îl fac. Brusc, mă ridic din pat, mă duc la ei, mă proptesc în cadrul ușii. Las o scurtă pauză ca să captez toți ochii asupra mea, inspir adânc, apoi rostesc sentențios:

  • Să vă fie rușine tuturor că vă bateți joc DE O BIATĂ SINISTRATĂ!

MORALA: Un mix al zicalelor „Nu te lega la cap dacă nu te doare” și „Nu săpa groapa altuia, că pici tu însuți în ea”, în lumina acestei amintiri, devine: „Nu te pișa forțat în patul mătușii, dacă te poți abține. În raportul cost-eficiență, costurile distracției pot deveni uriașe. Nu merită.”

primul episod îl găsiți aici

al doilea episod il gasiti aici

Anunțuri
 
3 comentarii

Scris de pe 01/08/2015 în Uncategorized

 

3 răspunsuri la „OTILIA, AMINTIRI APLICATE. Sinistrata

  1. Narcisa - Maria

    02/08/2015 at 08:33

    Piș. 😀

     

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: