Lucrări practice cu grupa (stagiu), la București, Clinica de Psihiatrie.
Înainte să continui, trebuie să vă spun că eu sunt o tipă – nu fricoasă, (chiar deloc!), ci sperioasă. Tresar ușor la un zgomot brusc. Dacă mă concentrez adânc la ceva și-mi bați din palme la ureche, sar de pe scaun și încep să zbier necontrolat. E un reflex, n-o fac intenționat. Familia mea știe și s-a cam obișnuit cu mine.
La „nebuni” ni se face un soi de protecție a muncii: să nu umblăm singuri, să ne ținem de grupă, să respectăm cu strictețe regulile interne. Suficient cât, în subconștientul meu, să se declanșeze resorturile de autoprotecție pentru situații limită. Plana în jur pericolul și imprevizibilul. Atmosferă tensionată. După o lungă vizită prin saloane, nimic grav de semnalat, ne adunăm într-o sală de studiu, la mese, ne așezăm pe scaune cu caietele în față, urmând să discutăm teorie. Sala de studiu, izolată de zona saloanelor, îmi dădea deja liniștea siguranței. Dar ea comunica printr-un holișor cu o budă, în care se afla, fără să știm, un pacient psihopat. La mijlocul unei discuții științifice, ușa dinspre sala noastră se deschide brusc cu piciorul și în cadrul ei se ivește teatral, „pacientul secret” din budă.
Dacă colegii mei și asistentul doar au tresărit la intrarea apoteotică a omului, eu am țâșnit în picioare, zbierând ca din gură de șarpe, reacție cretină știu, dar pe care nu mi-o pot controla. Cert este că l-am șocat pe nebun, care a luat-o la goană pe coridoare, terorizat de urletele mele, asistentul era să facă cu „herțu”, iar colegii mi-au zis apoi, la pauză, că pacienții de acolo îs mici copii față de mine!
Seminarul s-a încheiat fructuos.
La examen am luat 10, profu n-a vrut să riște nimic cu mine.
MORALĂ MULTIPLĂ: cea mai bună apărare este atacul, atacă-ți adversarul cu armele lui, dar pe terenul tău și… liderul unor nebuni nu poate fi decât un nebun.
Blogul Otiliei 