Tot de pe la spitalul de nebuni, anul șase. La medicină.
În grupa mea existau două colege gen „ bombă sexi”, născute parcă anume să întoarcă priviri. Nebunie, ambele. Una blondă și una brunetă. În toți anii petrecuți împreună: la școală, pe străzi, la cârciumi sau la filarmonică, privirile admirative și comentariile masculilor se împărțiseră exclusiv între blondă și brunetă. Asta până la stagiul nostru la Spitalul de nebuni!!
Ne dăm noi trei pe alei, pacienți așezați pe băncuțe. Un grup compact de masculi în pijama, trăgând din Carpații fără filtru, scoate din gâtlej interjecții admirative. Dar eu nici nu sper să mi se adreseze! Pornește dialogul lor analist:
- Uite ce doptore bune avem azi! Care-ți place, Gicule?
Și ÎN SFÂRȘIT, în sfârșit!! la Spitalul ne nebuni, aud ceea ce nu auzisem până în acea zi:
- Mie roșcata aia din mijloc!
Eram roșcată pe-atunci.
M-am întors spre colege, râzând:
- Fetelor. Am muncit, am asudat, am fost tenace și da, e momentul meu de glorie. Am suportat ani de zile împărțeala între blondă și brunetă, dar a sosit clipa adevărului. Acest colectiv echilibrat și specializat în estetică, a decis ROȘCATAAAA!!! Yeeeeeeeeeeeeeee!!!
Nu-mi venea să mai plec de acolo.
MORALA: Fiecare sac își găsește peticul, totu-i să decizi dacă te vrei să fii sac sau petic. Mai rari sunt sacii, să știi.
Blogul Otiliei 