RSS

TENTAȚIA. Otilia, amintiri aplicate

30 Aug

Cluj, primele săptămâni de școală medicală. Anul întâi, săptămâna a treia. Apartament de două camere, închiriat generos de ai mei, ca unui VIP ce eram, eu încă singură, fără colega cuminte de la fizică, ce va veni prin primăvară.

Îmi așez conștiincios merindea, în cămară și frigider, îmi aranjez hainele în dulap, sortate în teancuri cu destinatar: halatele alb- apretate pentru lucrări practice, țoalele sexi pentru discoteci, ținutele casual pentru familie și cursuri în amfitratru, pijamalele pentru somn. La acea oră nu se punea încă problema furourilor negre dantelate, a sutienelor Triumf- „jumătate de cupă”, sau a portjartierului roșu, cu ciorapi de mătase sfârșiți în pantofi cu toc cui. Eram încă „injer”, demonul somnola.

Deci totu-i clar.

Îmi stivuiesc caietele, îmi ascut creioanele, îmi asigur cursurile (litografiate pe atunci). Și viața de student- viitor „mare medic european”, pornește calm și lin. Mă duc zilnic la școală, seara învăț‚ conspectez ceea ce aflasem peste zi. Totul până într-o dimineață, când sună ceasul la 6,30. Eu muream de somn și un gând pervers îmi izbește echilibrul solid, format în primii 18 ani.

  • Ce-ar fi să nu mă duc azi la școală?

Tentația se zbate-n mine ca peștele pe uscat, mă foiesc de pe o parte pe alta, nici să dorm ca lumea, că mă copleșeau coșmarurile fraudei, dar nici să mă duc la cursuri dormind pe mine. Până ce, brusc, am o revelație.

EU CHIAR POT SĂ NU MĂ DUC LA ȘCOALĂ!

Și, dacă nu mă duc, nu află ai mei, nu tre să dau explicații, fac rost de o motivare și mă pupă toți în fund. Deci nu mă duc și dorm până la prânz. PUNCT.

Din clipa Marii Decizii, somnul a devenit adânc și odihnitor. Pe la orele prânzului, m-am trezit. Doamne, ce bine-i!

Mi-am făcut o cafea, mi-am aprins o țigară. Meditez singură în bucătărie. „Aspăs” butoanele casetofonului rusesc din sufragerie, bag caseta preferată și dau muzica la maxim. Bani am, apartament am, țoale am, potol am, țigări și cafea am. E prima dată-n viața mea când nu-s deloc cuminte. Nu respect nicio regulă. Chiulesc, intenționez să mint.

Doamne, ce bine-i!

Sting țigara în scrumieră, dansez singură în fața oglinzii, mi se fâlfâie de vasele nespălate din chiuvetă, la cât mânânc eu, pot sta acolo o lună, patru mere pe zi îmi ajung și măcar alea nu fac mizerie…

Seara mă văd cu noile pretenuțe, care însă se duseseră la cursuri. Eșuăm undeva la o terasă. Se bea bere rece, sau lichior de ciocolată. Azi îmi zic – azi înțeleaptă:

– Păi sau beu, ș-atunci măcar beu whisky, sau mânc Milka, ș-atunci nu beu! Nu lichior de ciocolată. Ce-i aia? Prostie, hibrid.

Dar, în acele vremuri, cârciumile se închideau oricum la ora 10 și aveau numai lichior de ciocolată, sau din acela verde, clorofilico-mentolat.

Aflu că fetele „m-au scos” la prezență, deci figura asta o mai pot repeta, fără încă nici un risc în carieră. E o rezervă minunată a libertății TOTALE!

După câteva zile repet figura, de astă dată senin și detașat. Sună ceasul? Dă-l în mă-sa. Are buton de off. De patru ani mă scol la 6,30, ca să învăț! Noa gata… destul mi-o fi fost și mie.

Și a fost cumva, știți, ca orice Barieră Sfântă încălcată pentru prima dată… greu e până îi tragi prima palmă unei femei, că după aia, s-o toci zilnic în bătaie, devine simplu. Greu până aprinzi prima țigară, că apoi devii fumător înrăit. Greu până crești prima dată miza la poker, că apoi îți pierzi averea în zece minute, pe la cazinouri sau la bursă. Greu până afli prima dată că deșteptătorul are și buton de oprire, că până să-ți bagi picioarele în toată școala, nu-i decât un pas.

Așa că, primul semestru a fost DEMENȚIAL! Freedom. Din ciclul „Viața  poate fi și frumoasă!” Iar ambiția de a fi primul peste tot, la școală, nu-i singura ei ofertă! Oh nuu… MULT mai captivant este s-o joci, s-o trișezi (pe viață), ghidat de simțuri, imaginație și ajutat de libertate.

Dar se apropie sesiunea de iarnă. Sunt acceptată la toate examenele, în ciuda absențelor, fiindcă mă blindasem cu motivările care se dădeau, și ieri ca și azi, de medicii adulți, pentru un pachet de Kent. Diferența e doar aceea că, astăzi, eu DAU adeverințele, nu le CER. În rest, zău, nimic nu s-a schimbat fundamental!

Sesiunea de iarnă era după sărbători, eu rămăsesem cu multă materie neacoperită și începeam să achit, în rate, costurile libertății. Deja Crăciunul în familie îmi juca în stomac, iar revelionul cu iubitul, îmi juca în creierii amorțiți. Libertatea mea adunase multă materie neînvățată, trebuia să recuperez în draci, nu se mai punea problema marilor performanțe, ideea era să-mi iau măcar toate examenele.

Piatra de temelie a oricărui medicinist, de fapt coșmarul lui, este anatomia. Un exercițiu sec de memorie, n-ai ce înțelege, îți trebuie doar decenii de stat cu curu pe scaun și tocit și tocit și tocit. Sau o memorie fotografică, pe care eu nu o aveam. Eram omul cu schemele, cu formulele mnenmotehnice, cu repetatul a doua zi etc. Nu puteam fotografia în creier o pagină nedesțelenită ca schemă. Aveam colegi/colege care puteau, îi vedeam în pat, proptiți într-un cot, răsfoind cursurile și le intra materia în cap. Mie îmi trebuia orar, „plan proiect”, studiu de fezabilitate și musai în afara patului, la birou, vertical, cu pixu-n mână. Ca-n armată.

Pornesc la drumul învățatului adevărat în vacanța de iarnă, acasă la Satu-Mare, era între Crăciun și revelion. Același birou din liceu, aceeași veioză, aceiași părinți. Numai eu nu mai eram aceeași. După câteva zile de tocit, când tăt românu normal dormea să i se așeze sarmaua și friptana-n burtă, iar eu toceam ca-n liceu, mă prind că n-am cum să parcurg totul, așa cum eram eu obișnuită. Adică perfect. Îmi însușesc din mers lecția compromisului, faptul că miza unui examen poate fi și numai să fie el luat, nu musai cu 10, nici musai să vuiască facultatea de geniul tău. Măcar să iau examenul. Am de ales între două variante. Să acopăr toate capitolele de-un 5-6, sau să acopăr câteva de 10, de zero celelalte, și să mizez pe noroc. Merg pe a doua variantă, fiindcă cromozomul „jucătorului” îmi dă ghes, ca să-l citez pe Băsescu. Decât un 6 sigur, mai bine îmi ofer șansa unui zece, la risc. Plus că nu fusesem antrenată să învâț ceva cu jumătăți de măsură, așa „în mare”… sau știam dumnezeiește, sau deloc. Îmi însușisem cam două treimi de zece, o treime de zero. Desigur prost gândit, nu două treimi din fiecare capitol, ci din tot cursul, așa că existau și capitole deloc atinse.

Ajung eu la examenul de anatomie, trag cele trei bilete care puteau fi de zece- cu noroc, de zero cu ghinion, sau… variante. Deci le trag. Parcurg rapid lozurile. Pe primul îl știu perfect, pe al doilea la fel, al treilea… „artera tibială anterioară”, DELOC . NECITIT! Coșmar.

“Artera tibială anterioară” a primului examen de anatomie e reală, EXACT aia era pe bilet, deci nu fabulez și nu fac proză și la 52 de ani din care 27 de ani medic, iacă mi-o amintesc. Am timp de pregătire a subiectelor, îmi schițez pe foaie conținutul primelor două pe care le pregătesc ca-n vremurile de glorie, dar știu SIGUR că de arteră n-am habar. Îmi vine rândul: Chiran Otilia!

Stomacu-mi tremură, dar maschez cu ceva atitudine sportivă. Mă așez în fața comisiei de examinatori, citesc cu voce tare primul titlu, și-i dau înainte cu știința. Cu al doilea, le fel. Din comisie, între timp, nimeni nu confirmă sau nu infirmă din cap că aș fi pe fază, or eu eram la subiectele bine știute. Ba mai și vorbesc între ei diverse cretinării, în timp ce eu mă dau de ceasul morții. După o vreme, șeful comisiei, rostește sever:

-Bine. Treci la subiectul al treilea!

Pauză lungă… tac. În mine se luptă diavolul cu Dumnezeu. Aș putea bate câmpii, dar e umilitor să vorbesc despre ceva CE NU ȘTIU. N-a făcut-o neam de neamul meu! Așa că decid să fiu demn- sinceră.

  • Subiectul al treilea e “artera tibială aterioară”. Iar pe asta… pauză lungă… NU O ȘTIU.

Privesc angelic spre călăi.

Șeful comisiei nu se mai consultă cu asistenții, îmi trece 4 în carnet, deci am căzut PRIMUL examen din viața mea. Totuși mă privește ca un laser, (Ciobanu se numea șeful comisiei), și îmi spune:

  • Chiran, ești la început de drum, de aceea te învăț ceva. NICIODATĂ în viața ta, să nu mai spui “NU ȘTIU”! Să nu recunoști că nu știi, la un examen. Mai bine taci. Ai parcurs primele două subiecte, de zece. La al treilea, chiar necitit, puteai spune măcar că e o arteră, situată pe tibie și cam anterior, fiindcă deduceai din formularea subiectului. Îți dădeam un 8 per total. Dacă la al trelea subiect spuneai două vorbe, aveai un 8. Nu uita!

N-am uitat. Niciodată.

MORALA:  Nu în toate încercările vieții, sinceritatea absolută este eficientă! Iar reușita concursurilor cu miză, nu depinde exclusiv de știință.

PS- la ora aceea, anii optezeci, mita era exclusă la Facultatea de medicină! Altminteri mă ducea creierul să mituiesc, ca să ies din rahat!

Anunțuri
 
4 comentarii

Scris de pe 30/08/2015 în Uncategorized

 

4 răspunsuri la „TENTAȚIA. Otilia, amintiri aplicate

  1. Bezergheanu Ion

    30/08/2015 at 12:10

    “Artera tibială aterioară” a fost descoperita de medici in anul…753 i.e.n, anul infiintarii Romei ! 😉 Ca nici eu nu am sa uit asta niciodata ! 🙂

     
  2. Bezergheanu Ion

    30/08/2015 at 12:11

    In rest, totu` a fost frumos ! 🙂

     
  3. Kubick

    30/08/2015 at 20:16

    hahahahaha, tare de tot! =)))

     

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: