RSS

ROȘCATA. Otilia, amintiri aplicate, episodul 7.

Tot de pe la spitalul de nebuni, anul șase. La medicină.

În grupa mea existau două colege gen „ bombă sexi”, născute parcă anume să întoarcă priviri. Nebunie, ambele. Una blondă și una brunetă. În toți anii petrecuți împreună: la școală, pe străzi, la cârciumi sau la filarmonică, privirile admirative și comentariile masculilor se împărțiseră exclusiv între blondă și brunetă. Asta până la stagiul nostru la Spitalul de nebuni!!

Ne dăm noi trei pe alei, pacienți așezați pe băncuțe. Un grup compact de masculi în pijama, trăgând din Carpații fără filtru, scoate din gâtlej interjecții admirative. Dar eu nici nu sper să mi se adreseze! Pornește dialogul lor analist:

  • Uite ce doptore bune avem azi! Care-ți place, Gicule?

Și ÎN SFÂRȘIT, în sfârșit!! la Spitalul ne nebuni, aud ceea ce nu auzisem până în acea zi:

  • Mie roșcata aia din mijloc!

Eram roșcată pe-atunci.

M-am întors spre colege, râzând:

  • Fetelor. Am muncit, am asudat, am fost tenace și da, e momentul meu de glorie. Am suportat ani de zile împărțeala între blondă și brunetă, dar a sosit clipa adevărului. Acest colectiv echilibrat și specializat în estetică, a decis ROȘCATAAAA!!! Yeeeeeeeeeeeeeee!!!

Nu-mi venea să mai plec de acolo.

MORALA: Fiecare sac își găsește peticul, totu-i să decizi dacă te vrei să fii sac sau petic. Mai rari sunt sacii, să știi.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 10/08/2015 în Uncategorized

 

ȘEFUL UNIOR NEBUNI POATE FI DOAR UN NEBUN! Otilia, amintiri aplicate, episodul 5

Lucrări practice cu grupa (stagiu), la București, Clinica de Psihiatrie.

Înainte să continui, trebuie să vă spun că eu sunt o tipă – nu fricoasă, (chiar deloc!), ci sperioasă. Tresar ușor la un zgomot brusc. Dacă mă concentrez adânc la ceva și-mi bați din palme la ureche, sar de pe scaun și încep să zbier necontrolat. E un reflex, n-o fac intenționat. Familia mea știe și s-a cam obișnuit cu mine.

La „nebuni” ni se face un soi de protecție a muncii: să nu umblăm singuri, să ne ținem de grupă, să respectăm cu strictețe regulile interne. Suficient cât, în subconștientul meu, să se declanșeze resorturile de autoprotecție pentru situații limită. Plana în jur pericolul și imprevizibilul. Atmosferă tensionată. După o lungă vizită prin saloane, nimic grav de semnalat, ne adunăm într-o sală de studiu, la mese, ne așezăm pe scaune cu caietele în față, urmând să discutăm teorie. Sala de studiu, izolată de zona saloanelor, îmi dădea deja liniștea siguranței. Dar ea comunica printr-un holișor cu o budă, în care se afla, fără să știm, un pacient psihopat. La mijlocul unei discuții științifice, ușa dinspre sala noastră se deschide brusc cu piciorul și în cadrul ei se ivește teatral, „pacientul secret” din budă.

Dacă colegii mei și asistentul doar au tresărit la intrarea apoteotică a omului, eu am țâșnit în picioare, zbierând ca din gură de șarpe, reacție cretină știu, dar pe care nu mi-o pot controla. Cert este că l-am șocat pe nebun, care a luat-o la goană pe coridoare, terorizat de urletele mele, asistentul era să facă cu „herțu”, iar colegii mi-au zis apoi, la pauză, că pacienții de acolo îs mici copii față de mine!

Seminarul s-a încheiat fructuos.

La examen am luat 10, profu n-a vrut să riște nimic cu mine.

MORALĂ MULTIPLĂ: cea mai bună apărare este atacul, atacă-ți adversarul cu armele lui, dar pe terenul tău și… liderul unor nebuni nu poate fi decât un nebun.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 06/08/2015 în Uncategorized

 

JOE, DEAR, DEZBRACĂ-TE PÂNĂ LA BOXERI, DAR FĂRĂ SĂ SCOȚI BOXERII!

Undeva prin SUA, într-un sistem sanitar performant și armonic, pacientul Joe, „niegru ca zmoala”, se prezintă la medicul lui de familie.

Aparținând unui sistem performant, cum ziceam, deloc subfinanțat, atât medicul cât și Joe sunt calmi, destinși și zâmbitori. Medicul nu stă cu ochii proptiți exclusiv în monitor, fiindcă nu se teme că adeverința lu Joe, de la job, arată altceva decât programul informatic de la fisc, dar nici Joe nu se teme că doctorului o să-i pice eșafodajul informatic exact în timpul consultației. Cardul de sănătate al lui Joe funcționează, cititorul de card al doctorului așijderea, astfel încât Președintele Casei lor de Asigurări Americane, (sau cum naiba s-or fi numind ăia pe-acolo), nu este nevoit să iasă zilnic în presă, ca să liniștească americanii. Ei sunt liniștiți din naștere. Oricum, dacă ar devini nelinștiți, nu s-ar baza pe Andreea Esca lor ca să-i descurce la TV, ci ar amenința cu un război mondial. Măcar să știe de-o treabă. Nu ne jucăm. Sau – sau.

– Joe, dear, dezbracă-te până la boxeri, fără să scoți și boxerii și așază-te în patru labe lângă geam!

… îi recomandă blând doctorul, desigur în engleză, știind precis că Joe nu cunoaște deloc româna, deși are nouă ingineri români angajați la cules de banane. Adică mint! Știe trei cuvinte românești, obligatorii în comunicarea cu subalternii: Hagi, Tcheaoshesko și Nadia.  Dar care cuvinte, azi, nu-l ajută la nimic. De altfel nici doctorul nu mai știe deloc româna, fiindcă a imigrat din România- zona Oașului, de peste șase ani deja. El gândește americănește, e și normal după șase ani! Astfel că, în vacanțele de vară la Huta Certeze, el rostește Outch (pronunțat oșenește ĂUCI), atunci când se lovește de colțul mesei, iar țâpuritura o face cu accent (justificat!) de Kenny Rogers. De aceea, doctorul american naturalizat, repetă amabil:

– Joe, dear, dezbracă-te până la boxeri, fără să scoți și boxerii și așază-te în patru labe lângă geam!

Pacientul Joe, care crede în medicul lui de familie american, (chiar „vinitură” fiind medicul), ca-n propriu-i tată, (sau, chiar de nu crede în el, nu are de ales), se dezbracă până la boxeri și se așază cumine, în patru labe, sub geam.

– Yes, okay! Now, John dear, mută-te acolo, lângă cactus!

Tup tup tup, Joe se mută-n patru labe lângă cactus, fiindcă doctorul lui american, suflet de artist, are un cactus la ghiveci, fără să-l amendeze sanepidul cu zece salarii, conform legii, pentru că ține o plantă-n cabinet.

– E bine, Dokk?

– Mda… kind of, dar mută-te please și lângă fotoliu, acolo în stânga lui!

Tup tup tup, încrezător, Joe se execută, aparținând unui sistem performant.

După secunde de tăcere, Joe:

– Dokk, e grav, ceva neurologic? Toate aceste investigații vă sunt necesare pentru diagnostic? Vă ajută să mă plimbați prin cameră în patru labe?

– Oh noooo, John dear! Am cumpărat ieri la licitație o măsuță mică neagră, din epoca colonială și nu sunt încă decis unde să o plasez!

 
2 comentarii

Scris de pe 02/08/2015 în Uncategorized

 

OTILIA, AMINTIRI APLICATE. Sinistrata

Al treilea episod, SINISTRATA

Inundațiile din mai 1970, Satu-Mare, când Someșul s-a revărsat în oraș.

Eu în clasa a doua, era noapte, vuiau sirenele, nu pricepeam tare bine ce mi se întâmplă, cert e că fugeam cu bunicul de mână pe trotuare uscate, nu vedeam puhoaie de apă în jur, bunicul mă ducea la ei acasă fiindcă locuiau la etaj, în timp ce casa mea cu părinții era la parter, în altă parte.

Nu s-a mai ținut o vreme școală, mă plictiseam cumplit în casă, mai coboram pe stadă când veneau cisterne cu apă potabilă, mă așezam la coadă cu o găletușă, ca să capăt apă. Aflasem că unii copii inundați stau cu familia în corturi pe câmp și îi cam invidiam. Din păcate, în apartamentul nostu de la parter n-a intrat prea multă apă, au scos-o cu găleți și cârpe, altminteri minunat ar fi fost să stau și eu în cort cu ai mei, să facem clisă friptă în țepușe, să jucăm volei… aventuroasă și tentantă imagine. Dar n-am avut eu norocul acela! Chiar la reluarea școlii, când se aduceau coșuri uriașe cu pachețele- ajutoare pentru sinistrați, unii colegi primeau inclusiv puișor galben- ascuțitoare, creioane colorate, gumă de șters chinezească… dar ai mei aveau venituri mari și nici luați de ape n-am fost! Deci rămâneam pe rândul nedreptățiților de soartă, care nu capătă nimic!

La un moment dat, fiindcă reînceperea școlii se prelungise enorm, m-au trimis la Cluj la mătuși, m-au înscris acolo la o școală. Începeam o nouă viață. Una nouă și fascinantă. Învățătoarea, miloasă, le-a zis alor mei că mă așază în bancă cu cea mai bună fetiță, ca să mă ajute să mă adaptez mai ușor. După primele două-trei săptămâni, se pare că o adaptasem eu pe ea, fiindcă începuse să nu mai fie la fel de ascultătoare și cuminte ca până atunci. Și nici la carte nu era chiar invincibilă, să fim serioși, nu există eroi indesctructibili.

Într-o după amiază caldă, sunt trimisă de mătuși în dormitor la somnul obligatoriu „de frumusețe”, somnul acela fiind cea mai cretină invenție a adulților, de dragul copiilor. Puțini mă veți contrazice!  Mătușile fierseseră dimineața ceva dulceață și s-au întins și ele spre odihnă în prima cameră, urmând ca după o oră să reluăm viața cu toții. Eu nici vorbă să pot dormi, mai ales că se auzeau afară copiii jucându-se. De plictiseală, trec prin camera mătușilor, din zece în zece minute, spre baie, să fac piș. Măcar era ceva acțiune, se întâmpla ceva, nu zăceam inertă-n pat, ca ele. Iar în baie, pe lângă cei doi stropi de piș, mai puteai băga mâna-n chiuvetă, mai mozoleai săpunul, mai dădeai cu prosopul în tavan, deci era fain, oricum. Pe la al treilea drum spre WC, una din mătuși zice să nu mai tot circul atâta, să închid frumos ochii și să dorm.

  • Dar nu pot, că-mi tot trebe pișu!
  • Am zis că nu mai ieși din cameră până la ora patru și punct. Răspunde autoritar mătușa.
  • Bun și dacă-mi vine iară, ce fac?
  • Faci pe tine și gata! Forțează ea destinul.

Revin în dormitor. Stau așezată-n fund pe patul mare, dublu, cu așternuturi impecabile. Trebuie spus și faptul că mătușa gazdă avea cultul patului. Cealaltă venise aici în vizită, la fiert dulceață.  Aerisea zilnic pernele, scutura plăpumile, schimba rufăria săptămânal, o făcea să miroase a levănțică, n-aveai voie să te bagi dacă nu făceai baie înainte, n-aveai voie să te bagi în pat cu mâncare, trebuia să-ți pui cămășuța de noapte, iar aia să fie fără pete… deh.

Așadar, stau turcește exact pe domeniul sfânt și mă gândesc.

  • Noa dacă zici să fac pe mine, iaca fac!

Simțeam eu că s-ar putea să devină un gest grav, dar fantezia răzbunării nu-mi dădea pace. Tocmai venisem de la WC, deci trebuie să aștept răbdător să mi se mai adune piș. Și după ceva vreme, se adună. Îmi dau jos chiloțeii, feresc cămașa de noapte, mă mut pe jumătatea de pat a unchiului și reușesc să piș vreo 30 de mililitri. Apoi revin în curat pe jumătatea mea și aștept, cu un rânjet sadic, trezirea mătușilor.

Le văd că intră la mine, eu stau proptită de perne, ochii larg deschiși în așteptare și irisul inundat de toată impertinența arogantă lăsată de Dumnezeu pe pământ. Adunasem într-o singură privire tot stocul de impertinență permis, însumat, milioanelor de copii de pe planetă. Mătușile zâmbesc drăgăstos.

  • Gaaata. Ne sculăăăm. Ce, n-ai dormit deloc?

Eu, sec, nu mușc la invitația spre armistițiu:

  • Nu, n-am dormit, fiindcă tot timpul mi-a trebuit pișu, dar dacă ați zis să fac pe mine, am făcut!

și arăt cu capul pata de pe cearșaf. Secunde de consternare, mătușile se privesc una pe alta blocate și încep să dialogheze de parcă n-aș fi de față.

  • A făcut în pat!
  • Nu cred. O fi turnat apă ca să ne sperie.

Le ajut amabil:

  • Ba am făcut, acela-i chiar piș, n-am mai putut să țin în mine… dar dacă mi-ați interzis să ies din cameră…

Mă las pe spate să savurez victoria, în timp ce una dintre mătuși miroase „șerlocholmian” pata, ca să se convingă de adevăr. Gândesc:

  • N-o să mă mai lăsați în curte două zile. Iaca de asta nu mai pot eu!

Dar nu, nu-i așa, decizia mătușii- gazdă, căreia îi întinasem sanctuarul, e imprevizibilă. Lovitură sub centură, la asta nu mă gândisem. N-o pusesem în calcul.

  • Nici o problemă, ai să rămâi în casă (până aici eram pregătită perfect!), iar eu am să atârn afară cearșaful cu pată și când o să mă întrbe copiii ce-i cu el, am să le zic că ai făcut în pat.

E momentul meu de consternare. Lucrurile au scăpat de sub control. N-am nicio soluție de avarie. Nu-i pot apela telefonic pe ai mei, fiindcă o să zică că ei nu așa m-au educat, să mă piș în paturile oamenilor, în clasa a doua. Asta-i clar! O să țină cu dușmancele. Uau, ce să fac ca să nu scoată cearșaful pe sârmă?

Mătușile ridică corpul delict de pe saltea, ies cu rufăria pe antebraț, iar eu rămân singură, înotând în gânduri sumbre. Încep să-mi închipui ce vor crede copiii, că o să râdă de mine în loc să mă laude că le-am tras-o mătușilor, mă vor bârfi, n-am să mai pot ieși din casă de rușine… eu, lider de opinie, situația îmi pare din ce în ce mai gravă, totuși las să treacă două-trei ore și nu scot un sunet. Ciudat că nu-mi mai trebuie nici piș. Deloc. Aștept să vină ele la împăcare. Dar ele nu vin. Or fi scos cearșaful deja?

Aud dincolo cum s-au adunat și unchii și văru-meu adult, (poate văru-meu mă scoate azi din rahat? El SIGUR mă iubește!) Dar se vorbește despre toate, pe multe voci, nimic despre pișul meu. Eu sunt singură. Deci mă ignoră! (După ani, am aflat cum se distrau ei toți dincolo, se deciseseră să mă testeze, așteptând să fac eu următorul pas.) Și îl fac. Brusc, mă ridic din pat, mă duc la ei, mă proptesc în cadrul ușii. Las o scurtă pauză ca să captez toți ochii asupra mea, inspir adânc, apoi rostesc sentențios:

  • Să vă fie rușine tuturor că vă bateți joc DE O BIATĂ SINISTRATĂ!

MORALA: Un mix al zicalelor „Nu te lega la cap dacă nu te doare” și „Nu săpa groapa altuia, că pici tu însuți în ea”, în lumina acestei amintiri, devine: „Nu te pișa forțat în patul mătușii, dacă te poți abține. În raportul cost-eficiență, costurile distracției pot deveni uriașe. Nu merită.”

primul episod îl găsiți aici

al doilea episod il gasiti aici

 
3 comentarii

Scris de pe 01/08/2015 în Uncategorized

 

MEDICINA FĂCUTĂ LA TELEVIZOR ȘI JUSTIȚIA FĂCUTĂ LA CRÂȘMĂ

Ador obiceiul național de a face medicină plus justiție la televizor și fotbal plus politică la birt. Și sex pe FB. E din ciclul „profesioniștii”.

Intens mediatizatul subiect cu doctorii- medicamentele oncologice- farmaciștii- firmele farmaceutice și fraudele.

Urmăresc știrea la PROTV și constat că prezentarea ei conține cel puțin 2 (DOUĂ!!) erori. Două erori, la trei minute de știre. Suficient cât să deruteze spectatorii.

  1. Zice prezentatoarea: “Firma… blabla le plătea doctorilor excursii scumpe, așa zise simpozioane, ca să adune puncte de pregătire, pe baza cărora ei avansează profesional, deci apoi capătă și mai mulți bani.”

GREȘIT. Nu doar ei, ci noi toți medicii suntem OBLIGAȚI să ne pregătim anual, să participăm la evenimente medicale de informare, să adunăm puncte EMC (de educație medicală continuă), fără de care NU AVEM DREPT DE LIBERĂ PRACTICĂ. N-are nicio legătură cu urcarea în ierarhia profesională, nici cu banii pe care îi căpătăm sau nu, urcând. Trebuie să le facem, aceste pregătiri, să le dovedim cu diplome, CA SĂ AVEM APROBAREA SĂ MUNCIM! Și asta ni se cere anual. Altminteri ești pus pe tușă. Știați?

Deci bey știristo! Vezi-ți dă știrea ta cu “oncologii hoți”, atât cât ai prins de pe la Parchet și DNA și nu-ți băga nici tu botu-n subiecte conexe pe care nu le stăpânești. Prezintă SEC, obiectiv informația, că de aia ești știristă și nu analist politic sau ministrul sănătății. Și lasă analizele de fond dictate de hormoni!

  1. A doua eroare e mai largă, de strictă specialitate, deci n-o dezvolt, fiindcă v-aș pierde atenția. Cert e că nici să-mi dai cu măciuca-n cap, eu urmărind știrea dinlăuntrul sistemului, n-a reușit să mă dumirească ce au făcut ăia. Probabil mi-ar fi extrem de simplu de priceput, dacă m-aș informa direct la surse, poate aș afla chiar că oncologii n-au prea greșit, sau că farmaciștii n-au prea greșit, om vedea la capătul anchetei. Dar CATEGORIC știrea era părtinitoare și total bălmăjită. Suficient cât un medic să nu priceapă o iotă.

Repet. Vorbesc STRICT de știri și de presă, nu de neîntinarea sau măgăriile colegilor mei. Fiindcă am învățat deja o treabă. Faptul că, dacă la începutul unei anchete încă nefinalizate, știrista spune că medicul X e hoț, nu înseamnă musai că-i așa. Nici când zice că a ucis un copilaș nevinovat. Nici atunci nu-l cataloghez pe medic criminal, fără să cunosc toate datele problemei. Aici nu pun în calcul și flagrantul delict al mitei! Doar pe acela, confirmat de structurile competente, îl iau de bun, fără să mai cer detalii. În rest, nu.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 01/08/2015 în Uncategorized

 

OTILIA, AMINITIRI APLICATE. CONCURSUL ȘI MIZA.

OTILIA, AMINTIRI APLICATE.

Al doilea episod

(Fiecare amintire va avea și o morală!)

Dar să continuăm poveștile mele, pe care le voi asezona mereu cu o morală. Preiau jocul de cuvinte al unui cititor de pe FB, Gheorghe Cehan, care imi spune, râzând, că „moralele mele sunt cam imorale”!

(PRIMUL EPISOD îl găsiți aici. https://otiliatiganas.wordpress.com/2015/06/20/otilia-amintiri-aplicate/)

Ajung eu studentă la Cluj, ai mei închiriază un apartament în Gheorghieni, inițial doar pentru mine, urma să-mi continui performanțele „istorice” în condiții optime. După ceva vreme, voi  împărți apartamentul de două camere cu o fată de la altă facultate, dar una cuminte foc. Remarcați vă rog acest „dar” din context! Nu-i întâmplător. Eu mă simțeam ca după o naștere. Sau după sistola inimii, când știți, ea inima, după sistolă, are nevoie de o pauză (îi zicem diastolă), ca să se mai poată contracta o dată. Sau, în cazul exemplului cu nașterea, muierea tot mai are nevoie de ceva relaxare după alăptat, ca să poată rămâne gravidă din nou. Deci, după tot ceea ce cu onor performasem eu în școlile dinainte, culminând cu intrarea apoteotică la Cluj, CLAR aveam nevoie de o DIASTOLĂ! Ultimul mea poftă era studiul, dar nici eu nu-mi dădusem încă seama de asta, darămite ai mei.

N-am să continui însă povestea deloc onorantă a diastolei mele clujene de doi ani, (ea se va regăsi în episoadele următoare!), înainte de a vă zice că, în primele patru clase n-am luat nici o notă sub 10. NOTĂ, nu medie. Cu excepția unui 9 la științele naturii, într-a treia, când s-a făcut ședință de familie pentru a se analiza cauzele acestui „nedorit insucces școlar”. Iar eu era să intru în spital de rușine! Mă lăfăiam senin și arogant în bancă, amețită de senzația gloriei eterne, cu lecția neînvățată, aveam destule note, toate de 10, când învățătoarea mă scoate la tablă. Mă simțeam ca fugarul prins pe fâșie, curgeau apele  pe mine, am încercat să inventez ceva din amintiri, dar era o catastrofă mondială. Pur și simplu nu știam mai nimic. Învățătoarea, derutată și ea, mai că nu s-a scuzat, zice că îmi dă 9, (probabil meritam 6!), la care clasa în cor:

– Ioooaaai!

Nu m-am dus direct acasă, m-am dus întâi la bunici să le spun drama, iar bunicul a venit cu mine ca să discute cu ai mei, să vadă ce s-a întâmplat. Nu exagerez nimic!

Apoi am luat pe primul loc treapta întâi, prima treapta a doua, BAC-ul așișderea. Nu-mi mai amintesc dacă toate au fost cu zece, zău, dar sigur eram prima pe listă. Cred că una dintre trepte a fost gen 9,80 și n-aș vrea să mint porcește. Apoi am intrat la Cluj la medicină pe poziția a patra, trei băieți înaintea mea. Apoi am intrat în diastolă, doi ani.

An de an, la liceu, am ajuns la Olimpiada Națională de Chimie, dar niciodată performanțe, acolo la Bucale. Până la naționale ajungeam, mai ales că mă tenta excursia, dar apoi gata. Alte diastole.

Într-a unșpea, mă prezint eu și la Olimpiada Județeană de Fizică, chimia fusese cu o săptămână înainte, mă calificasem pentru naționale. Mă prezint la fizică „porcu-n cucuruz”, ne rugase profu pe câțiva din clasă să mergem, ca să avem reprezentare. De-un 8 știam că fac. Dar mai știam precis și că n-am nici două cu acea fizică, pentru a face performanță! Totuși decid să concurez, atât cât să fac față bună.

Știți? Tot ceea ce m-a motivat vreodată în viață, a fost concursul, competiția și miza. Așa eram eu structurată. Mi-au trebuit decenii ca să înțeleg! Nu zic că-i bine, zic doar cum a fost. Pe mine chiar nu mă interesa știința, cultura, cunoașterea la modul general, mă interesa doar să câștig competiții. Cu alții, sau cu mine însămi. Purtam, probabil, cromozomul jucătorului de cazinou, sinucigaș după ultima mână cu o chintă roială ratată la secundă.

Multă vreme, confundasem chiar marea iubire (la mine repetitivă) cu mirajul jocului. Mă porneam să fac să mă iubească băieți inaccesibili, iar când mă iubeau, intram în diastolă și mă înscriam la un alt concurs. Probabil vreun blestem al strămoșilor aruncat peste mine și, repet, abia după decenii înțelepte am priceput care a fost baiul instabilităților mele „afectiv- carieristice” din tinerețe. Numai cromozomul! Poate tocmai de aceea azi evit/refuz să judec oamenii. Mă uit mai bine la bârnele din ochii mei.

Deci să revenim la oile noastre, adică Olimpiada Județeană de Fizică, Satu-Mare, eu clasa a unșpea. Concuram cu băieții tari de la mate-fizică, Liceul Eminescu, băieți din ăia cu sacou, cravată, tobă de carte și siguri de sine până-n măduvă. Unul-doi, chiar potențiali olimpici internaționali și știam. Se grupaseră undeva la băncile din capătul sălii, eu mă așez singură în prima bancă, fiindcă întârziasem. Veneam de la profilul chimie-biologie, băieții știau că acolo sunt bună, dar aici, pentru ei eram un fel de manelistă în acorduri de jazz simfonic.

Cum spuneam, la testele de olimpiadă, un 8-8,50 lua orice copil cu tema făcută la clasă, premii mari luau însă doar ăia de top. Categoric nu mă aflam pe terenul meu!

Se împart subiectele și șansa frasului face ca, acela de departajare, ultimul, cu vreo 3 subpuncte, să apropie nițel fizica de chimie. Era de interpretat ceva gen „alb sau negru”. Iar subpunctele, ii urmau logic primei decizii. Șansa s-o nimerești, era de 50%. Eu merg pe „alb”, după o sumară analiză, în timp ce băieții de la mate-fizică merg pe „negru”, colaborând prin spate. Noa. Și fusese alb.  Iar eu iau premiul cel mare. Vă rog să mă credeți. Îl iau nu de doxă, de performer, ci de senină și inspirată, EXACT când a trebuit. Secunda mea. De fapt nu aveam ce căuta acolo!!

După o zi- două, știrea cu olimpicii apare într-un ziar local unguresc. Un coleg de serviciu, îi zice tatei:

  • Sandule! Fata ta a apărut în ziar!
  • Ce-a făcut? a fost răspunsul imediat al tatei.

MORALA:

Copii, ca să câștigați orice concurs al vieții, trebuie musai să vă prezentați. Veți rămâne uimiți, uneori, de jocul fascinant al soartei. DAR!! Nici să vă prezentați total muhaiele, analfabeți sau piliți după un chef, nu-i o bună opțiune. Vă faceți de miru lumii. Șansei trebuie, totuși, să-i acorzi nițel bun simț. Iar morala mea nu se aplică parlamentarilor români. Acolo te poți prezenta total nepregătit. Și nu contează ce spun eu despre ei, fiindcă parlamentarii nu-mi citesc blogul. Ei în general nu citesc!

 

 
5 comentarii

Scris de pe 31/07/2015 în Uncategorized

 

POVESTE CU PĂRINȚI PILANGII ȘI MĂTUȘI NEFUTUTE

Despre serialul meu pe blog, DIZARMONIA SCHIZOIDĂ.

Fac o introducere (chiar și după al doilea episod), una cu care trebuia, poate, să încep.

Eu încerc doar să adun, în aceeași agendă, cele câteva chestiuni de elementar bun simț și care ar putea fi lesne schimbate. Nu-i politică, nici text retoric gen “să ne dea”, „porcii dracului”, „hoții hoții” etc, ci descrierea concretă a unor erori remediabile în zece minute. Folosesc mecanismul reducerii la esență a marilor patimi retorice.

INTRODUCERE-POVESTE

Unde ne aflăm în 2015? Și nu numai cu sistemul sanitar. Cu toate!

Noi, votanții români, în postura unor copii semiabandonați, analfabeți, fără hrană, cu mucii până la brâu, cu pamperși chiar la 14 ani, în loc să fim învățați, de mici, să facem piș la budă. Părinții noștri pilangii, adică oamenii politici. Ei fie lucrează cu ziua și cumpără votcă și țigări din toate ciubucurile, fie jefuiesc periodic niște vile. Dar nici când jefuiesc, nu ne cumpără nouă salam unt și franzelă!

Noi, mucoșii, plângem la geam (adică solicităm presa!), iar niște mătuși- fete bătrâne nefutute (organismele de control) vin periodic, corect coafate și ne trag câte o bătaie, fiindcă nu cităm corect din Kant sau Hegel. Nu-i bai că puțim a piș și caca-n pamperși! Nu-i bai. Ele, mătușile nefutute, ne cer să știm fragmente din filosofia greacă, fiindcă au aflat că așa se educă copiii prin Europa, sau prin State.

Iar noi, copiii împuțiți, ne-am prins că nu putem nici schimba părinții de pe azi pe mâine, nici nu putem otrăvi mătușile- plătite deseori de părinți, sau ele însele analfabete. Bașca am aflat că plângem la geam degeaba.

Atunci, zic eu, să ne așezăm în cerc pe iarbă și să încercăm măcar să ne spălăm singuri la râu, că asta nu costă. Să renunțăm la pamperși odată cu adolescența, (se poate face caca și după copac, nu doar în chiloți), apoi să-nvățăm să adunăm din mărul de la drum ceva hrană etc.

Asta fac eu, cu serialul meu.

Nu pot ucide părinții și mătușile, dar pot măcar să mă apăr de bătăi și să mă spăl la fund și să îmbuc ceva, în loc să mă leagăn singură-n pătuț, din lipsa afecțiunii… sau în loc să sper că părinții adoptivi de mâine vor fi ăia bunii (următoarea guvernare).

 
4 comentarii

Scris de pe 25/07/2015 în Uncategorized