RSS

OTILIA, AMINTIRI APLICATE. Sinistrata

Al treilea episod, SINISTRATA

Inundațiile din mai 1970, Satu-Mare, când Someșul s-a revărsat în oraș.

Eu în clasa a doua, era noapte, vuiau sirenele, nu pricepeam tare bine ce mi se întâmplă, cert e că fugeam cu bunicul de mână pe trotuare uscate, nu vedeam puhoaie de apă în jur, bunicul mă ducea la ei acasă fiindcă locuiau la etaj, în timp ce casa mea cu părinții era la parter, în altă parte.

Nu s-a mai ținut o vreme școală, mă plictiseam cumplit în casă, mai coboram pe stadă când veneau cisterne cu apă potabilă, mă așezam la coadă cu o găletușă, ca să capăt apă. Aflasem că unii copii inundați stau cu familia în corturi pe câmp și îi cam invidiam. Din păcate, în apartamentul nostu de la parter n-a intrat prea multă apă, au scos-o cu găleți și cârpe, altminteri minunat ar fi fost să stau și eu în cort cu ai mei, să facem clisă friptă în țepușe, să jucăm volei… aventuroasă și tentantă imagine. Dar n-am avut eu norocul acela! Chiar la reluarea școlii, când se aduceau coșuri uriașe cu pachețele- ajutoare pentru sinistrați, unii colegi primeau inclusiv puișor galben- ascuțitoare, creioane colorate, gumă de șters chinezească… dar ai mei aveau venituri mari și nici luați de ape n-am fost! Deci rămâneam pe rândul nedreptățiților de soartă, care nu capătă nimic!

La un moment dat, fiindcă reînceperea școlii se prelungise enorm, m-au trimis la Cluj la mătuși, m-au înscris acolo la o școală. Începeam o nouă viață. Una nouă și fascinantă. Învățătoarea, miloasă, le-a zis alor mei că mă așază în bancă cu cea mai bună fetiță, ca să mă ajute să mă adaptez mai ușor. După primele două-trei săptămâni, se pare că o adaptasem eu pe ea, fiindcă începuse să nu mai fie la fel de ascultătoare și cuminte ca până atunci. Și nici la carte nu era chiar invincibilă, să fim serioși, nu există eroi indesctructibili.

Într-o după amiază caldă, sunt trimisă de mătuși în dormitor la somnul obligatoriu „de frumusețe”, somnul acela fiind cea mai cretină invenție a adulților, de dragul copiilor. Puțini mă veți contrazice!  Mătușile fierseseră dimineața ceva dulceață și s-au întins și ele spre odihnă în prima cameră, urmând ca după o oră să reluăm viața cu toții. Eu nici vorbă să pot dormi, mai ales că se auzeau afară copiii jucându-se. De plictiseală, trec prin camera mătușilor, din zece în zece minute, spre baie, să fac piș. Măcar era ceva acțiune, se întâmpla ceva, nu zăceam inertă-n pat, ca ele. Iar în baie, pe lângă cei doi stropi de piș, mai puteai băga mâna-n chiuvetă, mai mozoleai săpunul, mai dădeai cu prosopul în tavan, deci era fain, oricum. Pe la al treilea drum spre WC, una din mătuși zice să nu mai tot circul atâta, să închid frumos ochii și să dorm.

  • Dar nu pot, că-mi tot trebe pișu!
  • Am zis că nu mai ieși din cameră până la ora patru și punct. Răspunde autoritar mătușa.
  • Bun și dacă-mi vine iară, ce fac?
  • Faci pe tine și gata! Forțează ea destinul.

Revin în dormitor. Stau așezată-n fund pe patul mare, dublu, cu așternuturi impecabile. Trebuie spus și faptul că mătușa gazdă avea cultul patului. Cealaltă venise aici în vizită, la fiert dulceață.  Aerisea zilnic pernele, scutura plăpumile, schimba rufăria săptămânal, o făcea să miroase a levănțică, n-aveai voie să te bagi dacă nu făceai baie înainte, n-aveai voie să te bagi în pat cu mâncare, trebuia să-ți pui cămășuța de noapte, iar aia să fie fără pete… deh.

Așadar, stau turcește exact pe domeniul sfânt și mă gândesc.

  • Noa dacă zici să fac pe mine, iaca fac!

Simțeam eu că s-ar putea să devină un gest grav, dar fantezia răzbunării nu-mi dădea pace. Tocmai venisem de la WC, deci trebuie să aștept răbdător să mi se mai adune piș. Și după ceva vreme, se adună. Îmi dau jos chiloțeii, feresc cămașa de noapte, mă mut pe jumătatea de pat a unchiului și reușesc să piș vreo 30 de mililitri. Apoi revin în curat pe jumătatea mea și aștept, cu un rânjet sadic, trezirea mătușilor.

Le văd că intră la mine, eu stau proptită de perne, ochii larg deschiși în așteptare și irisul inundat de toată impertinența arogantă lăsată de Dumnezeu pe pământ. Adunasem într-o singură privire tot stocul de impertinență permis, însumat, milioanelor de copii de pe planetă. Mătușile zâmbesc drăgăstos.

  • Gaaata. Ne sculăăăm. Ce, n-ai dormit deloc?

Eu, sec, nu mușc la invitația spre armistițiu:

  • Nu, n-am dormit, fiindcă tot timpul mi-a trebuit pișu, dar dacă ați zis să fac pe mine, am făcut!

și arăt cu capul pata de pe cearșaf. Secunde de consternare, mătușile se privesc una pe alta blocate și încep să dialogheze de parcă n-aș fi de față.

  • A făcut în pat!
  • Nu cred. O fi turnat apă ca să ne sperie.

Le ajut amabil:

  • Ba am făcut, acela-i chiar piș, n-am mai putut să țin în mine… dar dacă mi-ați interzis să ies din cameră…

Mă las pe spate să savurez victoria, în timp ce una dintre mătuși miroase „șerlocholmian” pata, ca să se convingă de adevăr. Gândesc:

  • N-o să mă mai lăsați în curte două zile. Iaca de asta nu mai pot eu!

Dar nu, nu-i așa, decizia mătușii- gazdă, căreia îi întinasem sanctuarul, e imprevizibilă. Lovitură sub centură, la asta nu mă gândisem. N-o pusesem în calcul.

  • Nici o problemă, ai să rămâi în casă (până aici eram pregătită perfect!), iar eu am să atârn afară cearșaful cu pată și când o să mă întrbe copiii ce-i cu el, am să le zic că ai făcut în pat.

E momentul meu de consternare. Lucrurile au scăpat de sub control. N-am nicio soluție de avarie. Nu-i pot apela telefonic pe ai mei, fiindcă o să zică că ei nu așa m-au educat, să mă piș în paturile oamenilor, în clasa a doua. Asta-i clar! O să țină cu dușmancele. Uau, ce să fac ca să nu scoată cearșaful pe sârmă?

Mătușile ridică corpul delict de pe saltea, ies cu rufăria pe antebraț, iar eu rămân singură, înotând în gânduri sumbre. Încep să-mi închipui ce vor crede copiii, că o să râdă de mine în loc să mă laude că le-am tras-o mătușilor, mă vor bârfi, n-am să mai pot ieși din casă de rușine… eu, lider de opinie, situația îmi pare din ce în ce mai gravă, totuși las să treacă două-trei ore și nu scot un sunet. Ciudat că nu-mi mai trebuie nici piș. Deloc. Aștept să vină ele la împăcare. Dar ele nu vin. Or fi scos cearșaful deja?

Aud dincolo cum s-au adunat și unchii și văru-meu adult, (poate văru-meu mă scoate azi din rahat? El SIGUR mă iubește!) Dar se vorbește despre toate, pe multe voci, nimic despre pișul meu. Eu sunt singură. Deci mă ignoră! (După ani, am aflat cum se distrau ei toți dincolo, se deciseseră să mă testeze, așteptând să fac eu următorul pas.) Și îl fac. Brusc, mă ridic din pat, mă duc la ei, mă proptesc în cadrul ușii. Las o scurtă pauză ca să captez toți ochii asupra mea, inspir adânc, apoi rostesc sentențios:

  • Să vă fie rușine tuturor că vă bateți joc DE O BIATĂ SINISTRATĂ!

MORALA: Un mix al zicalelor „Nu te lega la cap dacă nu te doare” și „Nu săpa groapa altuia, că pici tu însuți în ea”, în lumina acestei amintiri, devine: „Nu te pișa forțat în patul mătușii, dacă te poți abține. În raportul cost-eficiență, costurile distracției pot deveni uriașe. Nu merită.”

primul episod îl găsiți aici

al doilea episod il gasiti aici

 
3 comentarii

Scris de pe 01/08/2015 în Uncategorized

 

MEDICINA FĂCUTĂ LA TELEVIZOR ȘI JUSTIȚIA FĂCUTĂ LA CRÂȘMĂ

Ador obiceiul național de a face medicină plus justiție la televizor și fotbal plus politică la birt. Și sex pe FB. E din ciclul „profesioniștii”.

Intens mediatizatul subiect cu doctorii- medicamentele oncologice- farmaciștii- firmele farmaceutice și fraudele.

Urmăresc știrea la PROTV și constat că prezentarea ei conține cel puțin 2 (DOUĂ!!) erori. Două erori, la trei minute de știre. Suficient cât să deruteze spectatorii.

  1. Zice prezentatoarea: “Firma… blabla le plătea doctorilor excursii scumpe, așa zise simpozioane, ca să adune puncte de pregătire, pe baza cărora ei avansează profesional, deci apoi capătă și mai mulți bani.”

GREȘIT. Nu doar ei, ci noi toți medicii suntem OBLIGAȚI să ne pregătim anual, să participăm la evenimente medicale de informare, să adunăm puncte EMC (de educație medicală continuă), fără de care NU AVEM DREPT DE LIBERĂ PRACTICĂ. N-are nicio legătură cu urcarea în ierarhia profesională, nici cu banii pe care îi căpătăm sau nu, urcând. Trebuie să le facem, aceste pregătiri, să le dovedim cu diplome, CA SĂ AVEM APROBAREA SĂ MUNCIM! Și asta ni se cere anual. Altminteri ești pus pe tușă. Știați?

Deci bey știristo! Vezi-ți dă știrea ta cu “oncologii hoți”, atât cât ai prins de pe la Parchet și DNA și nu-ți băga nici tu botu-n subiecte conexe pe care nu le stăpânești. Prezintă SEC, obiectiv informația, că de aia ești știristă și nu analist politic sau ministrul sănătății. Și lasă analizele de fond dictate de hormoni!

  1. A doua eroare e mai largă, de strictă specialitate, deci n-o dezvolt, fiindcă v-aș pierde atenția. Cert e că nici să-mi dai cu măciuca-n cap, eu urmărind știrea dinlăuntrul sistemului, n-a reușit să mă dumirească ce au făcut ăia. Probabil mi-ar fi extrem de simplu de priceput, dacă m-aș informa direct la surse, poate aș afla chiar că oncologii n-au prea greșit, sau că farmaciștii n-au prea greșit, om vedea la capătul anchetei. Dar CATEGORIC știrea era părtinitoare și total bălmăjită. Suficient cât un medic să nu priceapă o iotă.

Repet. Vorbesc STRICT de știri și de presă, nu de neîntinarea sau măgăriile colegilor mei. Fiindcă am învățat deja o treabă. Faptul că, dacă la începutul unei anchete încă nefinalizate, știrista spune că medicul X e hoț, nu înseamnă musai că-i așa. Nici când zice că a ucis un copilaș nevinovat. Nici atunci nu-l cataloghez pe medic criminal, fără să cunosc toate datele problemei. Aici nu pun în calcul și flagrantul delict al mitei! Doar pe acela, confirmat de structurile competente, îl iau de bun, fără să mai cer detalii. În rest, nu.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 01/08/2015 în Uncategorized

 

OTILIA, AMINITIRI APLICATE. CONCURSUL ȘI MIZA.

OTILIA, AMINTIRI APLICATE.

Al doilea episod

(Fiecare amintire va avea și o morală!)

Dar să continuăm poveștile mele, pe care le voi asezona mereu cu o morală. Preiau jocul de cuvinte al unui cititor de pe FB, Gheorghe Cehan, care imi spune, râzând, că „moralele mele sunt cam imorale”!

(PRIMUL EPISOD îl găsiți aici. https://otiliatiganas.wordpress.com/2015/06/20/otilia-amintiri-aplicate/)

Ajung eu studentă la Cluj, ai mei închiriază un apartament în Gheorghieni, inițial doar pentru mine, urma să-mi continui performanțele „istorice” în condiții optime. După ceva vreme, voi  împărți apartamentul de două camere cu o fată de la altă facultate, dar una cuminte foc. Remarcați vă rog acest „dar” din context! Nu-i întâmplător. Eu mă simțeam ca după o naștere. Sau după sistola inimii, când știți, ea inima, după sistolă, are nevoie de o pauză (îi zicem diastolă), ca să se mai poată contracta o dată. Sau, în cazul exemplului cu nașterea, muierea tot mai are nevoie de ceva relaxare după alăptat, ca să poată rămâne gravidă din nou. Deci, după tot ceea ce cu onor performasem eu în școlile dinainte, culminând cu intrarea apoteotică la Cluj, CLAR aveam nevoie de o DIASTOLĂ! Ultimul mea poftă era studiul, dar nici eu nu-mi dădusem încă seama de asta, darămite ai mei.

N-am să continui însă povestea deloc onorantă a diastolei mele clujene de doi ani, (ea se va regăsi în episoadele următoare!), înainte de a vă zice că, în primele patru clase n-am luat nici o notă sub 10. NOTĂ, nu medie. Cu excepția unui 9 la științele naturii, într-a treia, când s-a făcut ședință de familie pentru a se analiza cauzele acestui „nedorit insucces școlar”. Iar eu era să intru în spital de rușine! Mă lăfăiam senin și arogant în bancă, amețită de senzația gloriei eterne, cu lecția neînvățată, aveam destule note, toate de 10, când învățătoarea mă scoate la tablă. Mă simțeam ca fugarul prins pe fâșie, curgeau apele  pe mine, am încercat să inventez ceva din amintiri, dar era o catastrofă mondială. Pur și simplu nu știam mai nimic. Învățătoarea, derutată și ea, mai că nu s-a scuzat, zice că îmi dă 9, (probabil meritam 6!), la care clasa în cor:

– Ioooaaai!

Nu m-am dus direct acasă, m-am dus întâi la bunici să le spun drama, iar bunicul a venit cu mine ca să discute cu ai mei, să vadă ce s-a întâmplat. Nu exagerez nimic!

Apoi am luat pe primul loc treapta întâi, prima treapta a doua, BAC-ul așișderea. Nu-mi mai amintesc dacă toate au fost cu zece, zău, dar sigur eram prima pe listă. Cred că una dintre trepte a fost gen 9,80 și n-aș vrea să mint porcește. Apoi am intrat la Cluj la medicină pe poziția a patra, trei băieți înaintea mea. Apoi am intrat în diastolă, doi ani.

An de an, la liceu, am ajuns la Olimpiada Națională de Chimie, dar niciodată performanțe, acolo la Bucale. Până la naționale ajungeam, mai ales că mă tenta excursia, dar apoi gata. Alte diastole.

Într-a unșpea, mă prezint eu și la Olimpiada Județeană de Fizică, chimia fusese cu o săptămână înainte, mă calificasem pentru naționale. Mă prezint la fizică „porcu-n cucuruz”, ne rugase profu pe câțiva din clasă să mergem, ca să avem reprezentare. De-un 8 știam că fac. Dar mai știam precis și că n-am nici două cu acea fizică, pentru a face performanță! Totuși decid să concurez, atât cât să fac față bună.

Știți? Tot ceea ce m-a motivat vreodată în viață, a fost concursul, competiția și miza. Așa eram eu structurată. Mi-au trebuit decenii ca să înțeleg! Nu zic că-i bine, zic doar cum a fost. Pe mine chiar nu mă interesa știința, cultura, cunoașterea la modul general, mă interesa doar să câștig competiții. Cu alții, sau cu mine însămi. Purtam, probabil, cromozomul jucătorului de cazinou, sinucigaș după ultima mână cu o chintă roială ratată la secundă.

Multă vreme, confundasem chiar marea iubire (la mine repetitivă) cu mirajul jocului. Mă porneam să fac să mă iubească băieți inaccesibili, iar când mă iubeau, intram în diastolă și mă înscriam la un alt concurs. Probabil vreun blestem al strămoșilor aruncat peste mine și, repet, abia după decenii înțelepte am priceput care a fost baiul instabilităților mele „afectiv- carieristice” din tinerețe. Numai cromozomul! Poate tocmai de aceea azi evit/refuz să judec oamenii. Mă uit mai bine la bârnele din ochii mei.

Deci să revenim la oile noastre, adică Olimpiada Județeană de Fizică, Satu-Mare, eu clasa a unșpea. Concuram cu băieții tari de la mate-fizică, Liceul Eminescu, băieți din ăia cu sacou, cravată, tobă de carte și siguri de sine până-n măduvă. Unul-doi, chiar potențiali olimpici internaționali și știam. Se grupaseră undeva la băncile din capătul sălii, eu mă așez singură în prima bancă, fiindcă întârziasem. Veneam de la profilul chimie-biologie, băieții știau că acolo sunt bună, dar aici, pentru ei eram un fel de manelistă în acorduri de jazz simfonic.

Cum spuneam, la testele de olimpiadă, un 8-8,50 lua orice copil cu tema făcută la clasă, premii mari luau însă doar ăia de top. Categoric nu mă aflam pe terenul meu!

Se împart subiectele și șansa frasului face ca, acela de departajare, ultimul, cu vreo 3 subpuncte, să apropie nițel fizica de chimie. Era de interpretat ceva gen „alb sau negru”. Iar subpunctele, ii urmau logic primei decizii. Șansa s-o nimerești, era de 50%. Eu merg pe „alb”, după o sumară analiză, în timp ce băieții de la mate-fizică merg pe „negru”, colaborând prin spate. Noa. Și fusese alb.  Iar eu iau premiul cel mare. Vă rog să mă credeți. Îl iau nu de doxă, de performer, ci de senină și inspirată, EXACT când a trebuit. Secunda mea. De fapt nu aveam ce căuta acolo!!

După o zi- două, știrea cu olimpicii apare într-un ziar local unguresc. Un coleg de serviciu, îi zice tatei:

  • Sandule! Fata ta a apărut în ziar!
  • Ce-a făcut? a fost răspunsul imediat al tatei.

MORALA:

Copii, ca să câștigați orice concurs al vieții, trebuie musai să vă prezentați. Veți rămâne uimiți, uneori, de jocul fascinant al soartei. DAR!! Nici să vă prezentați total muhaiele, analfabeți sau piliți după un chef, nu-i o bună opțiune. Vă faceți de miru lumii. Șansei trebuie, totuși, să-i acorzi nițel bun simț. Iar morala mea nu se aplică parlamentarilor români. Acolo te poți prezenta total nepregătit. Și nu contează ce spun eu despre ei, fiindcă parlamentarii nu-mi citesc blogul. Ei în general nu citesc!

 

 
5 comentarii

Scris de pe 31/07/2015 în Uncategorized

 

POVESTE CU PĂRINȚI PILANGII ȘI MĂTUȘI NEFUTUTE

Despre serialul meu pe blog, DIZARMONIA SCHIZOIDĂ.

Fac o introducere (chiar și după al doilea episod), una cu care trebuia, poate, să încep.

Eu încerc doar să adun, în aceeași agendă, cele câteva chestiuni de elementar bun simț și care ar putea fi lesne schimbate. Nu-i politică, nici text retoric gen “să ne dea”, „porcii dracului”, „hoții hoții” etc, ci descrierea concretă a unor erori remediabile în zece minute. Folosesc mecanismul reducerii la esență a marilor patimi retorice.

INTRODUCERE-POVESTE

Unde ne aflăm în 2015? Și nu numai cu sistemul sanitar. Cu toate!

Noi, votanții români, în postura unor copii semiabandonați, analfabeți, fără hrană, cu mucii până la brâu, cu pamperși chiar la 14 ani, în loc să fim învățați, de mici, să facem piș la budă. Părinții noștri pilangii, adică oamenii politici. Ei fie lucrează cu ziua și cumpără votcă și țigări din toate ciubucurile, fie jefuiesc periodic niște vile. Dar nici când jefuiesc, nu ne cumpără nouă salam unt și franzelă!

Noi, mucoșii, plângem la geam (adică solicităm presa!), iar niște mătuși- fete bătrâne nefutute (organismele de control) vin periodic, corect coafate și ne trag câte o bătaie, fiindcă nu cităm corect din Kant sau Hegel. Nu-i bai că puțim a piș și caca-n pamperși! Nu-i bai. Ele, mătușile nefutute, ne cer să știm fragmente din filosofia greacă, fiindcă au aflat că așa se educă copiii prin Europa, sau prin State.

Iar noi, copiii împuțiți, ne-am prins că nu putem nici schimba părinții de pe azi pe mâine, nici nu putem otrăvi mătușile- plătite deseori de părinți, sau ele însele analfabete. Bașca am aflat că plângem la geam degeaba.

Atunci, zic eu, să ne așezăm în cerc pe iarbă și să încercăm măcar să ne spălăm singuri la râu, că asta nu costă. Să renunțăm la pamperși odată cu adolescența, (se poate face caca și după copac, nu doar în chiloți), apoi să-nvățăm să adunăm din mărul de la drum ceva hrană etc.

Asta fac eu, cu serialul meu.

Nu pot ucide părinții și mătușile, dar pot măcar să mă apăr de bătăi și să mă spăl la fund și să îmbuc ceva, în loc să mă leagăn singură-n pătuț, din lipsa afecțiunii… sau în loc să sper că părinții adoptivi de mâine vor fi ăia bunii (următoarea guvernare).

 
4 comentarii

Scris de pe 25/07/2015 în Uncategorized

 

DIZARMONIA SCHIZOIDĂ episodul al doilea. ADEVERINȚELE CU VACCINURI.

Azi am să vorbesc despre lista cu vaccinuri la zi, de când te-ai născut: data când au fost efectuate „în 1900 toamna”, denumirea vaccinului, într-un stat în care vaccinarea NU MAI ESTE OBLIGATORIE. Dar adeverința ceaușistă mai ESTE. N-am ARMONIZAT-O nici în 20 de ani de la împușcare…

Sunt adeverințe cerute de secretarele școlilor, ale liceelor, facultăților care NU AU MEDIC ȘCOLAR ANGAJAT sau, chiar dacă l-ar avea, nici el n-are ce face cu lista vaccinurilor, acestea nefiind obligatorii.

Iar sute de mii de copii și adolescenți, la rându-le, cer aceste adeverințe medicilor de familie și zeci de mii de MF stau și copiază conștiincios, din fișă, o înșiruire de informații, TOTAL INUTILĂ. STUPIDĂ. CRONOFAGĂ.

Soluție: INDIFERENT DE MEDIC ȘCOLAR ANGAJAT/SAU NU, ar trebui cerută de la MF DOAR confirmarea că NU-l are (pe școler) în evidență cu probleme de sănătate care să contraindice școlarizarea, iar asta ON LINE. Plus adresa de mail, telefonul fix/mobil și numele MF la dosarul fiecărui copil, pentru a fi solicitat LA NEVOIE!

PRIMA informație utilă la dosar, ar trebui să fie adresa de mail, telefonul și identitatea MF a fiecărui elev/student!! Restul dosarului e vax. Rahat comunist. Și EXACT această bază de date lipsește de peste tot, confirmând încă o dată DIZARMONIA SCHIZOIDĂ!!!

Recapitulăm argumentarea ilogicului-

  1. Un prodecan, decan, rector, prof de mate, o secretară n-au ce face cu acea adeverință. Deci poți scrie vaccinuri cu acronim gen PULA, că nimeni nu se prinde.
  2. Dacă instituția are totuși medic școlar propriu, nici acela n-are ce face. Poți scrie “nu a fost vaccinat niciodată” și tot aia-i. Nu există lege și norme ca să decidă ceva, știind că are-n față un tânăr nevaccinat.

Vorbim, repet, de SUTE DE MII de părinți și copii, care cer anual SUTE DE MII de adeverințe, iar ZECI DE MII de MF copiază imbecil, din fișă, cu pixul, o suită de informații fără miză. În detrimentul adultului care, între timp, vomită fiere în sala e așteptare, sau dârdâie în frisoane. Și apoi îl înjură pe MF că-i fără suflet.

A opri treaba asta, e poveste de maxim 15 minute inteligente pe la Ministerul Sănătății, ARMONIZAT cu al Învățământului. (E sub o cafea ca și costuri sau timp!!). Și am ușura generații întregi, oprind brutal PROSTIA NAȚIONALĂ  de care nu-i responsabilă nici subfinanțarea, nici Băsescu și nici Iliescu. Doar noi, verigile sistemului, suntem responsabili.

A impune formarea unei baze de date informatice cu toți MF-ii care au elevi sau studenți la studii, ar dura alte 15 minute. Adică a transmite „de sus în jos”, cum ne place nouă, o organizare riguroasă, eficientă și isteață, azi când jumătate de viață ne-o consumăm pe FB și mail!

Apare vreo problemă la școală? Nu medicul prin diriginte, care prin părinte ajunge la MF! Ci DIRECT pe mail, cei doi doctori: acela școlar, cu acela de familie.

Boierie curată, simplu clar și limpede. Poate chiar prea simplu pentru gustul nostru.

Personal aș prefera de zeci de ori să transmit un mail cu informații, seara pe răcoare, în loc să-mi văd ziua sala plină cu părinți și copii disperați. Iar ceea ce zic eu, SE POATE FACE.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 25/07/2015 în Uncategorized

 

NU-I SPUNE BĂRBATULUI, NEVER EVER, CĂ ALTUL CONDUCE MAI BINE!

Eram participant la un simpozion medical, prin țară.

Urma să ajung la Oradea, traseul Cluj- Oradea, eu copilot, iar șofer: un coleg al meu, tot medic de familie.

Știți fazele alea din desene animate, când Tom zâmbește destins, trecând pe lângă o scenă aberantă și numai după zece metri pricepe că-i aberantă, apoi frâneaza brusc, își face capul titirez și se oprește, privind consternat în urmă.

Cam la fel și eu, (care mă tem cumplit de viteza la volan!!), eu cu gura pân la urechi, ciripesc vesel, în timp ce colegul, viitorul șofer, povestește public ceva de genul:

-Și urma să merem acolo… (detalii unde anume)… da o zis nevastă-mea „nu vin cu tine, că tu conduci prea tare!”

Ciripitul meu îngheață brusc, moaca-mi pică, o doctoriță-n zonă, care mă cunoaște bine:

– Oti, auzi ce zice?? Ți-o cam picat fața… Succes la drum!

SIGUR aveam deja moacă de criminal dus spre eșafod.

Dar urmează drumul nost, șoferul conduce EXCELENT (pe bunelea!!), atent la fiecare gest, nu mi se pare că ar decide nimic la voia soartei, nu depășeșete nimic fără să fie absolut sigur, nu zboară pe serpentine… este echilibrat, sigur pe volan și calm. Spre capătul drumului, îi spun ușurată:

  • Conduci EXCELENT!! Zău.
  • Noa zi-i asta și lu nevastă-mea!

Ioai… cum să-i zikk? Că oi fi cretină să bag mortu-n casa omului! Bașca la bord rula un CD cu muzica mea preferată, Harry Belafonte.

Prima concluzie: nici la pomul lăudat, da nici la ăla hulitu, să nu te duci cu desagii prefabricați! Tricotează-i pe loc. Instant. Live.

EPILOG- din Oradea, mă preia consortul meu. Cei doi își dau mâna la OMV în parcare, se plac din prima. Eu, vipera, îi comentez discret consortului- „Colegul meu conduce extrem de cuminte… nu așa… sportiv ca tine!”.

Jenucu, mie în barbă: “Mișto, am să urmăresc cum conduce și am să iau câteva lecții de condus!”

Mi-era clar că vorbisem în plus, ca și cum el ar fi lăudat gambele fine ale unei tipe, în competiție cu ale mele… dacă nu mai rău!

A doua concluzie: nimeni nu conduce pe placul consortului/consoartei. Numa pe placul nou veniților.

Pe mine și pe șofer, după două zile, ne-o luat în bășcău virtual colega care a asistat la declarația sinucigașă, cum că nevasta zice că el “mere prea tare”. Ne scrie colega:

  • Da? Ați ajuns cu bine la Oradea? Și io care credeam că nici n-ați maI ajuns…

A treia concluzie, de fapt îndemn. Nu “te râde” de alții, că mâine poți fi tu “alții”. Haha

A patra concluzie- axiomă. Izbește-ți bărbatu în ce vrei: portofel, card, carieră, erecție, notorietate, inteligență… NUMA NU-I ZICE CĂ ALTU CONDUCE MAI BINE!

 
Un comentariu

Scris de pe 22/07/2015 în Uncategorized

 

LEGISLAȚIA ÎN VIGOARE ȘI FUTUTUL

Cu vreo două luni în urmă, veneam de la Arad, Jenu la volan.

În centrul satului, ceva control de poliție, străini de comună, nu-i cunoșteam, beznă, sâmbătă noaptea, ora unu, ne oprește și mă bucur că poliția mișcă. Pe la noi extrem de multe drame cauzate de alcool la volan, mai ales în weekend.

Satul pustiu, crâșmele noastre închise, „organele” nu prea aveau obiectul muncii. Iar unul dintre polițai începe să-i ceară lui Eugen de toate, deja ajunseserăm la triunghiul reflectorizant, după ce devastaserăm bordul pentru toate documentele, (noi aveam și centurile puse, că veneam de la Arad, aveam și lumini și tot!). De pileală nici vorbă, dar polițaiu cere și cere și iar cere… până intervin eu:

-Sunt medicul acestui sat, Țigănaș Otilia îmi zice… mă bucur că vă faceți treaba, DAR!! E clar că șoferu nu-i bat, că mașina nu-i furată, și nici neînmatriculată și are și RCA și VT și tot.

Cresc tonul, înfuriindu-mă progresiv:

-De-aici încolo să ne futeți o oră, în loc să vă mutați la Groși la discotecă, sau la Beli la chefurile de majorat, unde tocmai ies din Căminul Cultural pruncii zdravăn beuți, e bătaie de joc, zău!

Polițistul s-o oprit la triunghiurile reflectorizante, dar le-am fi avut și pe ălea, de ni le cerea.

A mai încercat el ceva dojană părintească privind vocabularul meu nocturn, transferând partea cu „futeți” în „fragmente de legislație în vigoare”, cum că „nu așa se zice când urmărești respectarea legii”, adică futut… Dreptate mare avea, în fond aruncasem în derizoriu fututul! Dar măcar n-a mai cerut și trusa maicii mă-sii dă prim ajutor. Și nici n-o să-mi facă el recenzia noului volum de proză, ca să mă acuze de limbaj licențios. Și nici n-a mai vrut să-și strice seara in polemici cu mine, chit că după 2-3 ore poate tot găsea ceva neregulă! Cel puțin modul meu de exprimare, atunci când mă înfurii.

Bey, iejnebun?? Dă trusuțe dă prim ajutor ne arde nouă la unu noaptea, când se moare pe capete la exces de viteză, beție, sau depășirea nesimțită în coloană? De triunghiulașe reflectorizante, când juma de sat îi bat pulbere la volan și umblă-n zig zag pe șosea? Cine mai și apucă să-și monteze triunghiul? Hmm? Că te spulberă ăla bat din față, mult înainte să apuci tu să te joci cu jucărelele dân legislația în vigoare.

 
18 comentarii

Scris de pe 21/07/2015 în Uncategorized

 

SUNAȚI LA 112. ACUM! AM ZIS!

Acu câteva minute… din “munca” medicului de familie.

Eu, de după masă la cabinet. Apare el, străin de sat, nu-l cunosc. Cioban venit în zonă, pare-se. Mangă, KO, pulbere. Flutură în aer un deget sângerând care, aflat în caruselul forței centrifuge, stropește generos, sânge, peste tot ce-i alb- bleu- sau vernil în cabinetul meu kokett și comandă sec:

  • Sunați la 112! M-a bătut, să vină poliția! Acum!
  • Eu sunt cabinet medical, nu sun la 112 decât pentru urgențe medicale.

Încearcă să-mi îngaime ce s-a petrecut, cine l-ar fi bătut, dar eu nefiind șef de post nu urmăresc partea nemedicală a poveștii, fiindcă nu-i treaba mea. Îi PROPUN totuși să-l pansez, așa omenește, dar nu vrea pansament defel, vrea 112 și musai să-mi mai stropească pereții cu sângiuțu… Ghinion, fiindcă eu nu vreau nici să sun, nici ca el să-mi mai stropească pereții… asistenta începe să curețe petele de pe jos cu mopul.

Mă privește tulbure, dar mimând fioros ultimatumul:

  • Întreb încă o dată. Deci nu sunați la 112?
  • Deci nu.
  • O să aveți necazuri, am să vă reclam la București!
  • Vă rog.

Asta ca să vedeți cu ce ar ocupa pacientul român 112-ul, poate în detrimentul unui infarct!

Am sunat însă la “poliția noastră locală de familie”, fiindcă pân la București și 112 mai există niscai trepte intermediare. Care poliție a și venit instant, zece minute, fiindcă pe la noi nu cotropește care cum vrea, bătoc, cabinetul medical, pe post de arenă ultimativă.

Acu aștept să văz de nu mă roagă Șefu să vin să pansez victima la sediu, că le stropește tăte dosarele cu sânge, învârtind cu jejetuțu-n aer!

Iar dacă m-ar suna, chiar l-aș pansa, chit că n-am asta-n în fișa postului, iar cabinetul e deja închis, dar și mie-mi pică bine ca ei să vină instant la un telefon de-al meu și să descurce ițele, dacă am un necaz. Suntem consăteni… iar aici, raporturile interumane nu-s cuantificate milimetric în Contractul Cadru al „prestărilor de servicii medicale în asistența primară”. De fapt, nu-s cuantificate milimetric în nicio lege. Doar în legile nescrise ale locuitorilor aceleiași comune

PS. Haha. Îmi amintesc, cu vreme-n urmă, că ceva „controlori” deghizați umblau prin cabinete să te prinză cu măgării. Io, râzând, le zic bucureștenilor:

– Beey, nu deghizat, iar eu să nu știu că-i din afara satului! Mai mult! Dacă intră în sat o mașină dubioasă, cu număr pe care să nu-l știm, eu capăt telefon informativ înainte să ajungă „deghizatul” să ia curba spre mine!!

Să fim serioși, suntem consăteni, o mână de oameni, ce Dumnezeu, e ca la băieții de cartier. Nu vii tu, din afară, să ne ameninți, beut, doptora. O batem noi, de-i cazul. Da de-o atingi tu, te tocăm.

 
3 comentarii

Scris de pe 20/07/2015 în Uncategorized

 

ȚEPII DE SUB UNGHIE

Floare de cactus îmi trebuia mie,

iubito, o dată la șapte ani, dar

nici atunci tocmai sigur…

Vezi Doamne, lalelele sunt

perisabile. Dă-i românului

mintea cea de pe urmă, iubi!

Milioane de lalele scuturate-n

poala mea eufemistică

pentru floarea-ți de cactus

albă, tăcută, latentă,

cu o utilitate îndoielnică

atunci când a trebuit să-mi

scoată cineva țepii de sub unghie.

 

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 15/07/2015 în Uncategorized

 

FRUSTRANT. SĂ N-AI PE CINE ÎNJURA, CÂND ÎȚI VINE.

Zilele trecute am stat muult de vorbă cu doi prieteni dragi, soț-soție, români emigrați în Anglia.

De la asigurările mașinilor, s-a ajuns inevitabil și la cum sunt medicii pe acolo, cum curge sistemul etc.

Sistemul curge impecabil, dar ei sunt tare tare nemulțumiți de GP. (GP=medicul de familie englez). Că… dacă ești programat pentru acid la stomac, nu te mai ascultă și despre fiere, ci te reprogramează.

FIX după 15 minute, te scoate-n drum. Că orice hibă ai, el îți dă paracetamol. Că te cheamă și recheamă de nenumărate ori, fără să te trimită la specialist, (fiindcă nu are voie, conform protocoalelor!). Că până-ți faci loc la el, îți trece boala. Că nu se ridică de la birou și calculator ca să te examineze, numa dă pe tastatură simptomele și-ți recomandă medicamente “aiurea” etc etc etc.

În concluzie, am dedus că nici doctorii ăia nu-și tare mulțumesc ASIGURAȚII. DAR!! Apare o diferență uriașă:

  • pacientul pleacă nemulțumit, totuși nu-i trece prin cap nici să cheme PROTV în ajutor, nici să reclame, nici să vină cu ziarul, fiindcă nimeni nu-l ia în seamă peste cuvântul doctorului. Oricât de nemulțumit ar fi. Poți DOAR să dai medicul în judecată, pentru malpraxis. Dar și acolo, trebuie să dovedești fără dubiu că ceea ce pe tine, bolnav, te-a nemulțumit, a fost greșit- medical vorbind. Și de obicei nu reușești să dovedești. Când reușești, (rarisim!), te umpli de bani, insă numai PRIN JUSTIȚIE. Iar dauna o achită firma de asigurări.

În schimb, repet: sistemul merge uns. Impecabil.

Aștepți două luni să te primească GP-ul dar, odată programat, nu afli că nu-i doctorul tău la lucru, și nici nu stai să te înghesui tri ceasuri pe hol. Nici nu afli că iarăși a picat sistemul informatic, sau că nu mai sunt fonduri. Te cheamă la microfon în cabinet, exact la ora programată. Iar ca să te bucure cu punctualitatea, îl va scoate pe precedentul după exact 15 minute, nemulțumindu-l grav. Apoi, după scurta fericire că nu stai la coadă, te va scoate și pe tine extrem de rapid, ca să-l ia la ora promisă pe următorul.

După aia, de nu-ți convine ce ți-a făcut, (ai fi vrut antibiotic, ecografie, perfuzie și cardiolog, dar n-ai primit nimic din toate astea!), pleci acasă înjurând exclusiv în sinea ta, nu în presă. Necum să iei în pumni GP-ul și asistenta. Fiindcă și ei te vor da în judecată și-ți vor lua casa pentru ultraj. (Pe-acolo pare-se că au ce să-ți ia!)

Iar tu, frustrat, intri în clinci. Farmacia nu-ți dă aproape nici un medicament fără rețetă (și nu vorbim de compensare)… pur și simplu nu-ți dă medicament la cerere, nici cu bani grei. Iar dacă apari în baza date ca „recalcitrant”, niciun alt GP nu te ia în brațe fericit că i-a tras-o colegului, furându-i clientela, bașca firma de asigurări îți va crește valoarea asigurării.

 

 

 
5 comentarii

Scris de pe 13/07/2015 în Uncategorized