Era o fată dezordonată. O fi lovit-o vaca în cap!

Astăzi am să vorbesc despre ordine și anume ordinea obiectelor care te înconjoară. Ordinea fizică. Am să vorbesc din două perspective pe care le-am trăit printr-un joc parșiv al  soartei.

Cu ani în urmă, am traversat un accident grav de mașină. Ședeam pe locul de lângă șofer, iar șoferul, (hășmășean septuagenar) a intrat cu viteză pe un drum sătesc, izbind în plin o turmă de vaci.

A luat pe capotă, ș-apoi prin parbriz, o ditamai vaca, ce a poposit cu coarnele  drept la mine în cap.  Au urmat un traumatism cerebral și apoi o operație pe creier, (al meu creier!!), la neurochirurgie Timișoara. Am ieșit cu bine din această încercare, fără sechele – ca dovadă că vă scriu. In schimb, traumatismul cerebral a modificat  în mine (organic) anumite deprinderi și nevoi, astfel încat eu știu EXACT diferența între a avea înscrise în cromozomi anumite mesaje, sau a le educa, a te lupta cu ele.

Iată că ajung la subiect: adică la nevoia de ordine. Inainte de accident, eram dezordonată. Ordinea nu era nevoia mea, ci a celor pe care îi iubeam și care mă înconjurau. Puteam să citesc senin un roman, fără să mă deranjeze vraful de pulovere de pe mochetă, ceșcuțele cu zaț uscat de cafea, dosarele împrăștiate în jur, sau pantofii desperechiați. Făceam ordine doar știind că vine mama în vizită, sau de frica unor musafiri neanunțați (nu voiam să mă fac total de rușine cu „boemia” mea!). Ordonam hainele în dulap cu un imens efort de voință, având în vedere că mie îmi era la fel de bine (dacă nu chiar mai bine) cu ele neîmpăturite, eventual băgate la gramadă în sertar.

In concluzie: făceam ordine ca să fiu pe placul altora, sau  în virtutea educației dobândite, fără ca acest gest să-mi ostoiască mie vreo nevoie.

Dupa accident, însă, ordinea  a devenit propria mea nevoie.

Probabil traumatismul cerebral mi-o fi împrăștiat gândurile, astfel încât, ca să-mi fie bine, ca să pot gândi, am o mare nevoie de ordine a obiectelor din jur. Pe masa de lucru, în dulapul cu haine, în bucătărie, în grădină, în bordul mașinii… Mă deranjează nealinierea
obiectelor, îmi face rău, nu mă pot concentra. Mă irită și mă deprimă haosul pe birou. De aceea, fără frica vreunei vizite, fară să-i fac pe plac mamei, sunt permanent atentă la ordine.

O fac cu efort minim, din mers, constant, meticulos, pentru că rezultatul acestui gest ÎMI ADUCE MULȚUMIRE. MIE, nu altora.

Deabia acuma văd cat e de simplu să fii ordonat atunci când ești născut ordonat, când propria-ți ființă te îndeamnă, față de cât de greu și obositor este să fii ordonat atunci cand ți se impune din afară.

Paralela de mai sus, concluzia finala, au adus, în viata mea de cuplu și  o aplicație practică. Soțul meu este dezordonat. Dar pe el nu l-a lovit nici o vacă în cap, așa că a rămas dezordonat până în zi de azi. De aceea, atunci când îi adun de pe jos tricourile, treningul, actele pentru fisc, ștampila firmei, plasele goale, o fac fără să bodogănesc, fără să încerc să-l schimb, fiindcă sunt conștientă ca ordinea este problema mea, nu a lui. Așadar, mi-o satisfac voios și în liniște, așa cum îmi satisfac multe alte damblale cărora el nu le pune barieră.

Povestea aceasta ar avea un rost educativ dacă ordonații născuți ordonati din cromozomi, niciodată loviți de vaci în cap, m-ar crede! Sau măcar s-ar strădui să înțeleagă ce spun.

PS. Din confruntarea fizică cu vaca am ieșit învingatoare! Vaca a murit pe loc. I se cuvenea o postare pe blogul meu, nu? Iar soră-mea a decretat că nu mai suportă vacile de-atunci. Iar tata i-a zis „Da? Nu mai suporți vacile? Oare ce spune sora vacii ăleia? Haaaa.” Râdeam toți, fiindcă eu eram deja normală și sănătoasă.