RSS

M-am mutat!

M-am mutat! Sunt de găsit pe domeniul propriu. www.otiliatiganas.ro
Va multumesc!

 
5 comentarii

Scris de pe 20/10/2015 în Uncategorized

 

ÎNCEARC-O ȘI AȘA! PE FATĂ.

vip-membership-gold-cards-001

Că în femei se declanșează instinctul matern când potențialul gagiu e la ananghie?

Daaa! „Indubitabil”. Mult mai rapid și mai eficient decât instincul sexual, să știți. Zi-i numa fetei ce probleme ai și să vezi cum sare ca leoaica să te apere!

Dacă, desigur, a pus deja ochii pe tine.

Dacă nu i-a pus, atunci nici problemele tale, nici bicepșii, tatuajul, citatul din Paler, nici nimic.

Eventual… încearc-o totuși cu Gold Card! Uneori mai ține.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 18/10/2015 în Uncategorized

 

ÎN VÂRTEJUL DANSULUI – guestpost Sandu Chiran, tatăl meu

DESAFINADO… în noapte

Cândva, una din fetiţele mele, nu știu care dintre ele, seara, într-un moment de entuziasm mi-a promis solemn, cu legământ:

– Lasă tati, când oi fi eu mare, te duc la un concert de “geiz”-simfonic, de care ne tot povestești c-ai vrea să-l vezi și tu măcar o dată în viață.
Read the rest of this entry »

 
6 comentarii

Scris de pe 14/10/2015 în Uncategorized

 

SPIONII AMERICANI

two-black-men-dranking-beer

La crâșma dân centrul Hășmașului, miercuri, zi de piață la Beli, apar doi țărani neaoși d-ai noști și cer câte-o bere. Mmmda. Nu-s din sat, îi știm pe toți cei dân sat. Or fi dân Tăgădău? Oricum, clar nu-s de la Garda Financiară sau Protecția Consumatorului, deci nu ne strofocăm tare să le scoatem bon fiscal. Pilesc ei două – trei beri, lăsând ciubuc generos, intră-n vorbă cu lumea, au accentul nost, știu multe despre sat, pare-se că bunicii lor s-au născut aici, când brusc apare poliția și-i ridică, acuzându-i de SPIONAJ?! CEEEEEEEEEEE???
Read the rest of this entry »

 
Un comentariu

Scris de pe 26/09/2015 în Uncategorized

 

BIG BROTHER cu iepuri

Boy-plays-with-rabbit

Altă poveste de demult.

În preajma Paștelui, câteva săptămâni înainte, la orice prostie făcea fiu-meu de vreo cinci ani, era amenințat că nu mai vine iepurașul, dacă…

O dată mama (bunica fiului), apoi sor-mea (mătușa fiului), rar tata – bunicul fiului, (că venea acasă târziu de la lucru), rarisim spre deloc eu (mama fiului), fiindcă eu însămi făceam tâmpenii de n-ar mai fi trebuit să vină iepurașu-n casa noastră vreo trei generații!
Read the rest of this entry »

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 25/09/2015 în Uncategorized

 

LAURA (guestpost Alexandru Chiran, tatăl meu)

p1120859

Eram foarte tânăr, elev terminal și-n primii ani de facultate, cu trupul și mintea pârguite, curios și visător, pășem pe covorul vieții cu o nebănuită încredere, așa cum se întâmplă de obicei, oricând și oriunde și oricui. Treceam peste toate… că doar se schimba brutal o lume, se clădea socialismul, iar ”lupta de clasă” nu era un joc în doi. Nu-mi păsa, aveam argumentele mele pentru că, la insistenta propagandă antioccidentală, răspundeam exact invers. Înghițeam hulpav muzică, literatură, orice artă ”decadentă”, care exact  de acolo venea.
Read the rest of this entry »

 
Un comentariu

Scris de pe 21/09/2015 în Uncategorized

 

SCRISOAREA STUDENTULUI DISPERAT. Otilia, amintiri cu morală inclusă-n text.

Scrisoarea de mai jos am  scris-o la 18 ani, cu STILOUL pe foi albe. Azi am trecut-o de pe vechea foaie, în calculator. O păstrase mama, abia acuma am dat de ea, uitasem că am scris-o.

Eu la Cluj la medicină, ai mei la Satu-Mare. Eram în plină sesiune de vară, anul întâi, boboc, după ce sesiunea de iarnă o depășisem submediocru și cu anatomia picată. Rezistam greu în submediocritate, mă umilea la propriu. Ceva era de decis, ca să ies urgent. Încercam să împart vinovății, am luat puțin asupra mea dar, evident, am trimis și spre ai mei un pachețel de vinovăție despre cum m-au “gestionat” în liceu. Cumva printre rânduri, fiindcă n-aveam chef să-i inflamez, n-aveam nici forța necesară ca să le țin piept într-un eventual război, și nici nevoie de mari conflicte. Eram deja destul de stresată cu ale mele. De aceea am jucat atent, doar printre rânduri.

Scrisoarea e de citit din ambele perspective- atât părinții grijulii care gândesc viața în locul copilului performer în liceu, copil de zece, cât și a copilului care o ia rapid în freză de la aceeași viață, când e pus în situația să gândeacă pentru sine. Apoi, ajuns liber, fie va gândi ca porcu, fie nu va mai gândi defel. Fie va gândi impecabil, caz rar și care n-a fost cazul meu.

Dragii mei,

Cred că nu v-ați așteptat să primiți scrisori de la “fiul vostru rătăcitor”, dar e sâmbătă și soare și cald și pe mine m-a apucat un dor nebun de casă.

De fapt, totul a început când am vorbit cu Tina la telefon și mi-a spus că udă florile pe balcon cu mama. (Tina= soră-mea, cu opt ani mai mică). Mi-am adus aminte de anul trecut când era tot cald, tot soare, eu acasă, pe balcon flori și rufe colorate, iar eu sufeream de mania persecuției și, culmea este, că la ora aceea mă consideram cel mai nefricit om de pe pământ. Mă obseda (de fapt ne obseda pe toată familia) ideea reușitei mele la admitere, care pentru voi era faptul în sine (a scrie bine, a căpăta note mari, a urma o facultate bună), iar pentru mine o schimbare radicală a modului de viață, a concepțiilor și așa mai departe. Deabia acum, când mă gândesc la complicata mea realizare pe plan profesional, îmi dau seama că, de câte ori am trecut de la un mod de viață la altul, m-am acomodat foarte greu, mult mai greu decât ceea ce se aștepta de la mine și așa zisa mea inteligență. Când am trecut în clasa a cincea m-am descurcat mai greu decât ne-am fi așteptat. Mi s-a dat foarte puternic în cap și mi s-a aminiti de nenumărate ori că nu sunt altceva decât un copil obișnuit, cu toate aerele mele de artistă cu tot. Că, după o vreme, am reintrat în “plutonul fruntaș”- vorba voastră, e altă poveste. În timpul liceului am fost un elev cu rezultate foarte bune la învățătură dar, știți bine că, spre deosebire de alți colegi buni (Carmen, Simona, Marcel), am avut grijă de câteva ori să dau cu bâta-n baltă destul de puternic. Mă întreb și acuma de ce am luat eu 6,40 la chimie la națională, de ce de fiecare dată ajungeam la națională și apoi o dădeam în bară. De ce n-am intrat cu 10 la facultate deși, trebuie să recunoaștem, efortul pe care l-am depus era de această notă. Am ajuns la concluzia că:

1.N-am avut o pregătire constantă

2.M-am supraapreciat de foarte, mult prea multe ori

  1. Inteligența mea e a unui om normal, oișnuit, de această vârstă, deci nu dă rezultate în timp record.

Într-adevăr, am fost un copil „multilateral dezvoltat” în sensul că recitam, făceam gimnastică dar eram bună și la chimie, îmi umbla mintea (facem abstracție de lipsa totală de memorie la cifre), dar îmi dau seama că m-am încadrat în categoria celor care “știu nimic despre totul”.

Sigur că, de mic copil am vrut să devin medic și în clasa a XI-a și a XII-a a intervenit pentru prima dată o ambiție grozavă de a-mi realiza acest plan. Niciodată până atunci n-am mai făcut un lucru cu atâta convingere. Îmi doream atât de mult să ajung la medicină (la fel de mult cum îmi doream ceas în clasa a IV-a!)

Efortul în sine n-a fost uriaș, (mă refer la total ore state propriu-zis la birou), ci mult mai dificil a fost să-mi impun ca, în timp ce voi toți vă uitați la televizor, eu să mă duc în camera mea, deși văzusem începutul filmului.  Sau să renunț, de exemplu, la discotecile de sâmbătă, sau să mă scol devreme ca să repet, când toată casa doarme, sau să mă culc târziu când toată casa doarme și nu-mi dau seama prea bine dacă era în primul rând dorința de a fi medic, sau mândria de a fi intrat la medicină, sau ideea de a pleca de acasă și de a căpăta un soi de libertate (libertatea cățelului ținut în lanț), cea la care visam de la vârsta de 16 ani. Cred că nu v-am spus niciodată că la ora aceea ardeam de nerăbdare să scap de acasă, să fac ceva cu totul nou și să mă folosesc de propriile mele forțe. A fost o greșeală uriașă să plec așa, pentru că eu nu eram încă la vârsta la care să mă despart total de părinți. Evident, n-am simțit ruptura cum poate ați simțit-o voi, pentru că aici m-am trezit înconjurată de foarte multă lume, foarte binevoitoare și amabilă. N-am realizat prea clar situația și nu mi-am dat seama atunci, la început, că a ajunge singură în Cluj înseamnă pentru mine, în primul rând o mare răspundere, o gândire matură, discernământ și capacitatea de a departaja ce e rău de ce e bine. Vă dați seama că nu le aveam! Primii 18 ani ați gândit voi în locul meu, totul, detaliat. Am fost un copil purtat ca un ou, căruia nu-i lipsea absolut nimic (fac abstracție de, știu eu…  fustele la care visam, sau o garderobă supraîncărcată). Nu pot nici măcar să spun ceea ce aud foarte des în jurul meu la conflictele părinți-copii:

-Da, mi-ați dat totul, bani – schiuri – mâncare, dar n-am avut înțelegere sufletească.

Cred că ar fi de-a dreptul nesimțire să gândesc măcar o clipă așa ceva! Care copil nu-și dorește o mamă ca mea, ce înțelege tot, sau un tată ca al meu, care înțelege și el tot, numai că prin intermediul mamei.

Cam aceasta era fundația mea de maturitate, când am ajuns aici.

A urmat prima sesiune, eșecul la anatomie, de care eram conștientă (spre final) că-i inerent. Dar n-am crezut până la final că pot pica un examen, nici chiar când am ieșit cu indexul în mână nu credeam. Treaba a fost rezultatul unei inconștiențe totale (de unde oi fi acumulat atâta?), inconștiența de a lăsa orele și zilele să treacă, fără să le umpli cu nimic. Este foarte FOARTE ușor să pici în mediocritate, fiindcă nu-ți cere niciun efort și plutești așa, ca un dop de plută într-o foarte dulce și “roză” condiție de a-ți uita scopurile.

Ceea ce e foarte adevărat, e că sistemul universitar este radical altul decât ceea ce am cunoscut până acuma. Aici nimic nu ți se dă de-a gata. Aici nimeni nu-ți spune “Dacă vrei cutare lucru, du-te la ora 7 în cutare loc!”, nu, aici te chinui să întrebi pe unul, pe altul, ți se răspunde foarte vag și cu asta basta. Au existat o serie de evenimente despre care eu nu am știut, m-am întrebat cum Dumnezeu de au știut celalți. Păi da, au știut, fiindcă în cămin informația curge rapid, la timp, iar eu eram în turnul meu de fildeș în Gheorghieni, în gazdă. Viața în colectiv, pe lângă neajunsuri, are un avantaj uriaș – te ține la curent cu noutățile, te învață cum să procedezi la un examen, cum să faci să ieși bine etc. Revin la vorba tatei- “fotbalul se joacă pe goluri și școala se face pe note.” Într-adevăr, totul e să te strofoci să ieși bine, să tragi cu dinții de profesori, să te bagi să dai din nou o lucrare pe care ai greșit-o, să te agiți, să te cațeri pe pereți ca să-ți ridici nota cu un punct și așa mai departe.

Concluzia mea obiectivă (și foarte mult rumegată) e că aici nu poți face totul bine, n-ai timp fizic să faci totul, ca la școală. Deci marea artă e să faci ceea ce e mai important din fiecare și, în special, ceea ce conduce direct la rezultat. Asta până te vezi cu diploma-n mână.

Exemple concrete am câte doriți. Dacă cineva mi-ar fi spus:

“Vezi fetiță că la biofizică notele pe parcurs sunt cele mai importante! Nu numai că dau 40% din nota finală, dar ele dau chiar nota, oricât de bine pregătit ai veni la acesta”, ar fi fost greu să mă zbat să am 10 la notele de pe parcurs? Nu. Dar eu învățam prima parte a anatomiei, la care notele pe parcurs nu au niciun rol. Aveam marți biofizică, iar eu luni seara toceam antomie.

Dacă s-ar fi găsit careva să-mi spună că, orice bilet aș trage la examen, să nu-l dau înapoi (pe asta n-am făcut-o!) sau, dacă nu știu ceva să nu recunosc demn “nu știu”, ci să bat câmpii de-un cinci, or eu n-aveam habar că se poate trăi și așa. Eu am pornit de la ideea că trebuie să știu și totul, dar și perfect, ca-n școală, or asta nu se mai putea, fiindcă volumul de acumulat este uriaș.

Este foarte greu, dragii mei, dar nu imposibil. Aș vrea să șterg cu buretele startul acestui prim an de facultate și să-l reiau de la zero, cu tot ceea ce am acumulat până acuma, să redevin eu însămi, pe regulile mele, fiindcă în situația asta nu mă pot complace.

Aș vrea foarte mult să fiu din nou acasă. După ce a plecat mama de la mine și m-am întors de la gară și casa era atât de goală! Mi-am dat seama că, de fapt, îmi e tare greu și nu sunt altceva decât o fată care tremură de frică în pat când e singură, care se sperie de câini, are foarte multe puncte vulnerabile, pe care orice om inteligent i le descoperă, dacă-și pune mintea…

E inutil să mai joc teatru, să o fac pe băiețașul și pe stana de piatră, fiindcă e o tâmpenie uriașă. N-are niciun rost să-mi impun să mă schimb de pe azi pe mâine, am nevoie de timp. Cert e că am să ajung un medic bun, în pofida lipsei totale de talent la tocit. Tocesc greu, detest s-o fac, să știți!

În 1  am examenul de anatomie și mă simt bine pregătită, cu toate astea mă tem și de examen și de mutra lui Ciobanu, dar singurul lucru rău care mi se poate întâmpla e să iau sub 8. Chestia din iarnă sigur nu se va repeta, mi-am făcut numărul eșecurilor pentru toți cei șase ani de facultate. De azi într-o săptămână am practicul la fiziologie, care va fi dintre cele mai grele, datorită cifrelor. Schemele, însă, mi-s clare.

Cam astea sunt lucrurile care mă frământă, într-o sâmbătă cu foarte mult soare, după două ore de “mușchi glutei”. Mi-e foarte dor de voi, de Tina și de Busi, aștept să vin acasă să mănânc căpșune.

Na închei cu romanul, vă sărut cu drag, Otica

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 08/09/2015 în Uncategorized