M-am mutat!

M-am mutat! Sunt de găsit pe domeniul propriu. www.otiliatiganas.ro
Va multumesc!

 

ÎNCEARC-O ȘI AȘA! PE FATĂ.

Că în femei se declanșează instinctul matern când potențialul gagiu e la ananghie?

Daaa! „Indubitabil”. Mult mai rapid și mai eficient decât instincul sexual, să știți. Zi-i numa fetei ce probleme ai și să vezi cum sare ca leoaica să te apere!

Dacă, desigur, a pus deja ochii pe tine.

Dacă nu i-a pus, atunci nici problemele tale, nici bicepșii, tatuajul, citatul din Paler, nici nimic.

Eventual… încearc-o totuși cu Gold Card! Uneori mai ține.

 

ÎN VÂRTEJUL DANSULUI – guestpost Sandu Chiran, tatăl meu

DESAFINADO… în noapte

Cândva, una din fetiţele mele, nu știu care dintre ele, seara, într-un moment de entuziasm mi-a promis solemn, cu legământ:

– Lasă tati, când oi fi eu mare, te duc la un concert de “geiz”-simfonic, de care ne tot povestești c-ai vrea să-l vezi și tu măcar o dată în viață.

 

LAURA (guestpost Alexandru Chiran, tatăl meu)

Eram foarte tânăr, elev terminal și-n primii ani de facultate, cu trupul și mintea pârguite, curios și visător, pășem pe covorul vieții cu o nebănuită încredere, așa cum se întâmplă de obicei, oricând și oriunde și oricui. Treceam peste toate… că doar se schimba brutal o lume, se clădea socialismul, iar ”lupta de clasă” nu era un joc în doi. Nu-mi păsa, aveam argumentele mele pentru că, la insistenta propagandă antioccidentală, răspundeam exact invers. Înghițeam hulpav muzică, literatură, orice artă ”decadentă”, care exact  de acolo venea.

 

SCRISOAREA STUDENTULUI DISPERAT. Otilia, amintiri cu morală inclusă-n text.

Scrisoarea de mai jos am  scris-o la 18 ani, cu STILOUL pe foi albe. Azi am trecut-o de pe vechea foaie, în calculator. O păstrase mama, abia acuma am dat de ea, uitasem că am scris-o.

Eu la Cluj la medicină, ai mei la Satu-Mare. Eram în plină sesiune de vară, anul întâi, boboc, după ce sesiunea de iarnă o depășisem submediocru și cu anatomia picată. Rezistam greu în submediocritate, mă umilea la propriu. Ceva era de decis, ca să ies urgent. Încercam să împart vinovății, am luat puțin asupra mea dar, evident, am trimis și spre ai mei un pachețel de vinovăție despre cum m-au “gestionat” în liceu. Cumva printre rânduri, fiindcă n-aveam chef să-i inflamez, n-aveam nici forța necesară ca să le țin piept într-un eventual război, și nici nevoie de mari conflicte. Eram deja destul de stresată cu ale mele. De aceea am jucat atent, doar printre rânduri.

Scrisoarea e de citit din ambele perspective- atât părinții grijulii care gândesc viața în locul copilului performer în liceu, copil de zece, cât și a copilului care o ia rapid în freză de la aceeași viață, când e pus în situația să gândeacă pentru sine. Apoi, ajuns liber, fie va gândi ca porcu, fie nu va mai gândi defel. Fie va gândi impecabil, caz rar și care n-a fost cazul meu.

Dragii mei,

Cred că nu v-ați așteptat să primiți scrisori de la “fiul vostru rătăcitor”, dar e sâmbătă și soare și cald și pe mine m-a apucat un dor nebun de casă.

De fapt, totul a început când am vorbit cu Tina la telefon și mi-a spus că udă florile pe balcon cu mama. (Tina= soră-mea, cu opt ani mai mică). Mi-am adus aminte de anul trecut când era tot cald, tot soare, eu acasă, pe balcon flori și rufe colorate, iar eu sufeream de mania persecuției și, culmea este, că la ora aceea mă consideram cel mai nefricit om de pe pământ. Mă obseda (de fapt ne obseda pe toată familia) ideea reușitei mele la admitere, care pentru voi era faptul în sine (a scrie bine, a căpăta note mari, a urma o facultate bună), iar pentru mine o schimbare radicală a modului de viață, a concepțiilor și așa mai departe. Deabia acum, când mă gândesc la complicata mea realizare pe plan profesional, îmi dau seama că, de câte ori am trecut de la un mod de viață la altul, m-am acomodat foarte greu, mult mai greu decât ceea ce se aștepta de la mine și așa zisa mea inteligență. Când am trecut în clasa a cincea m-am descurcat mai greu decât ne-am fi așteptat. Mi s-a dat foarte puternic în cap și mi s-a aminiti de nenumărate ori că nu sunt altceva decât un copil obișnuit, cu toate aerele mele de artistă cu tot. Că, după o vreme, am reintrat în “plutonul fruntaș”- vorba voastră, e altă poveste. În timpul liceului am fost un elev cu rezultate foarte bune la învățătură dar, știți bine că, spre deosebire de alți colegi buni (Carmen, Simona, Marcel), am avut grijă de câteva ori să dau cu bâta-n baltă destul de puternic. Mă întreb și acuma de ce am luat eu 6,40 la chimie la națională, de ce de fiecare dată ajungeam la națională și apoi o dădeam în bară. De ce n-am intrat cu 10 la facultate deși, trebuie să recunoaștem, efortul pe care l-am depus era de această notă. Am ajuns la concluzia că:

1.N-am avut o pregătire constantă

2.M-am supraapreciat de foarte, mult prea multe ori

3. Inteligența mea e a unui om normal, oișnuit, de această vârstă, deci nu dă rezultate în timp record.

Într-adevăr, am fost un copil „multilateral dezvoltat” în sensul că recitam, făceam gimnastică dar eram bună și la chimie, îmi umbla mintea (facem abstracție de lipsa totală de memorie la cifre), dar îmi dau seama că m-am încadrat în categoria celor care “știu nimic despre totul”.

Sigur că, de mic copil am vrut să devin medic și în clasa a XI-a și a XII-a a intervenit pentru prima dată o ambiție grozavă de a-mi realiza acest plan. Niciodată până atunci n-am mai făcut un lucru cu atâta convingere. Îmi doream atât de mult să ajung la medicină (la fel de mult cum îmi doream ceas în clasa a IV-a!)

Efortul în sine n-a fost uriaș, (mă refer la total ore state propriu-zis la birou), ci mult mai dificil a fost să-mi impun ca, în timp ce voi toți vă uitați la televizor, eu să mă duc în camera mea, deși văzusem începutul filmului.  Sau să renunț, de exemplu, la discotecile de sâmbătă, sau să mă scol devreme ca să repet, când toată casa doarme, sau să mă culc târziu când toată casa doarme și nu-mi dau seama prea bine dacă era în primul rând dorința de a fi medic, sau mândria de a fi intrat la medicină, sau ideea de a pleca de acasă și de a căpăta un soi de libertate (libertatea cățelului ținut în lanț), cea la care visam de la vârsta de 16 ani. Cred că nu v-am spus niciodată că la ora aceea ardeam de nerăbdare să scap de acasă, să fac ceva cu totul nou și să mă folosesc de propriile mele forțe. A fost o greșeală uriașă să plec așa, pentru că eu nu eram încă la vârsta la care să mă despart total de părinți. Evident, n-am simțit ruptura cum poate ați simțit-o voi, pentru că aici m-am trezit înconjurată de foarte multă lume, foarte binevoitoare și amabilă. N-am realizat prea clar situația și nu mi-am dat seama atunci, la început, că a ajunge singură în Cluj înseamnă pentru mine, în primul rând o mare răspundere, o gândire matură, discernământ și capacitatea de a departaja ce e rău de ce e bine. Vă dați seama că nu le aveam! Primii 18 ani ați gândit voi în locul meu, totul, detaliat. Am fost un copil purtat ca un ou, căruia nu-i lipsea absolut nimic (fac abstracție de, știu eu…  fustele la care visam, sau o garderobă supraîncărcată). Nu pot nici măcar să spun ceea ce aud foarte des în jurul meu la conflictele părinți-copii:

-Da, mi-ați dat totul, bani – schiuri – mâncare, dar n-am avut înțelegere sufletească.

Cred că ar fi de-a dreptul nesimțire să gândesc măcar o clipă așa ceva! Care copil nu-și dorește o mamă ca mea, ce înțelege tot, sau un tată ca al meu, care înțelege și el tot, numai că prin intermediul mamei.

Cam aceasta era fundația mea de maturitate, când am ajuns aici.

A urmat prima sesiune, eșecul la anatomie, de care eram conștientă (spre final) că-i inerent. Dar n-am crezut până la final că pot pica un examen, nici chiar când am ieșit cu indexul în mână nu credeam. Treaba a fost rezultatul unei inconștiențe totale (de unde oi fi acumulat atâta?), inconștiența de a lăsa orele și zilele să treacă, fără să le umpli cu nimic. Este foarte FOARTE ușor să pici în mediocritate, fiindcă nu-ți cere niciun efort și plutești așa, ca un dop de plută într-o foarte dulce și “roză” condiție de a-ți uita scopurile.

Ceea ce e foarte adevărat, e că sistemul universitar este radical altul decât ceea ce am cunoscut până acuma. Aici nimic nu ți se dă de-a gata. Aici nimeni nu-ți spune “Dacă vrei cutare lucru, du-te la ora 7 în cutare loc!”, nu, aici te chinui să întrebi pe unul, pe altul, ți se răspunde foarte vag și cu asta basta. Au existat o serie de evenimente despre care eu nu am știut, m-am întrebat cum Dumnezeu de au știut celalți. Păi da, au știut, fiindcă în cămin informația curge rapid, la timp, iar eu eram în turnul meu de fildeș în Gheorghieni, în gazdă. Viața în colectiv, pe lângă neajunsuri, are un avantaj uriaș – te ține la curent cu noutățile, te învață cum să procedezi la un examen, cum să faci să ieși bine etc. Revin la vorba tatei- “fotbalul se joacă pe goluri și școala se face pe note.” Într-adevăr, totul e să te strofoci să ieși bine, să tragi cu dinții de profesori, să te bagi să dai din nou o lucrare pe care ai greșit-o, să te agiți, să te cațeri pe pereți ca să-ți ridici nota cu un punct și așa mai departe.

Concluzia mea obiectivă (și foarte mult rumegată) e că aici nu poți face totul bine, n-ai timp fizic să faci totul, ca la școală. Deci marea artă e să faci ceea ce e mai important din fiecare și, în special, ceea ce conduce direct la rezultat. Asta până te vezi cu diploma-n mână.

Exemple concrete am câte doriți. Dacă cineva mi-ar fi spus:

“Vezi fetiță că la biofizică notele pe parcurs sunt cele mai importante! Nu numai că dau 40% din nota finală, dar ele dau chiar nota, oricât de bine pregătit ai veni la acesta”, ar fi fost greu să mă zbat să am 10 la notele de pe parcurs? Nu. Dar eu învățam prima parte a anatomiei, la care notele pe parcurs nu au niciun rol. Aveam marți biofizică, iar eu luni seara toceam antomie.

Dacă s-ar fi găsit careva să-mi spună că, orice bilet aș trage la examen, să nu-l dau înapoi (pe asta n-am făcut-o!) sau, dacă nu știu ceva să nu recunosc demn “nu știu”, ci să bat câmpii de-un cinci, or eu n-aveam habar că se poate trăi și așa. Eu am pornit de la ideea că trebuie să știu și totul, dar și perfect, ca-n școală, or asta nu se mai putea, fiindcă volumul de acumulat este uriaș.

Este foarte greu, dragii mei, dar nu imposibil. Aș vrea să șterg cu buretele startul acestui prim an de facultate și să-l reiau de la zero, cu tot ceea ce am acumulat până acuma, să redevin eu însămi, pe regulile mele, fiindcă în situația asta nu mă pot complace.

Aș vrea foarte mult să fiu din nou acasă. După ce a plecat mama de la mine și m-am întors de la gară și casa era atât de goală! Mi-am dat seama că, de fapt, îmi e tare greu și nu sunt altceva decât o fată care tremură de frică în pat când e singură, care se sperie de câini, are foarte multe puncte vulnerabile, pe care orice om inteligent i le descoperă, dacă-și pune mintea…

E inutil să mai joc teatru, să o fac pe băiețașul și pe stana de piatră, fiindcă e o tâmpenie uriașă. N-are niciun rost să-mi impun să mă schimb de pe azi pe mâine, am nevoie de timp. Cert e că am să ajung un medic bun, în pofida lipsei totale de talent la tocit. Tocesc greu, detest s-o fac, să știți!

În 1  am examenul de anatomie și mă simt bine pregătită, cu toate astea mă tem și de examen și de mutra lui Ciobanu, dar singurul lucru rău care mi se poate întâmpla e să iau sub 8. Chestia din iarnă sigur nu se va repeta, mi-am făcut numărul eșecurilor pentru toți cei șase ani de facultate. De azi într-o săptămână am practicul la fiziologie, care va fi dintre cele mai grele, datorită cifrelor. Schemele, însă, mi-s clare.

Cam astea sunt lucrurile care mă frământă, într-o sâmbătă cu foarte mult soare, după două ore de “mușchi glutei”. Mi-e foarte dor de voi, de Tina și de Busi, aștept să vin acasă să mănânc căpșune.

Na închei cu romanul, vă sărut cu drag, Otica

 

TENTAȚIA. Otilia, amintiri aplicate

Cluj, primele săptămâni de școală medicală. Anul întâi, săptămâna a treia. Apartament de două camere, închiriat generos de ai mei, ca unui VIP ce eram, eu încă singură, fără colega cuminte de la fizică, ce va veni prin primăvară.

Îmi așez conștiincios merindea, în cămară și frigider, îmi aranjez hainele în dulap, sortate în teancuri cu destinatar: halatele alb- apretate pentru lucrări practice, țoalele sexi pentru discoteci, ținutele casual pentru familie și cursuri în amfitratru, pijamalele pentru somn. La acea oră nu se punea încă problema furourilor negre dantelate, a sutienelor Triumf- „jumătate de cupă”, sau a portjartierului roșu, cu ciorapi de mătase sfârșiți în pantofi cu toc cui. Eram încă „injer”, demonul somnola.

Deci totu-i clar.

Îmi stivuiesc caietele, îmi ascut creioanele, îmi asigur cursurile (litografiate pe atunci). Și viața de student- viitor „mare medic european”, pornește calm și lin. Mă duc zilnic la școală, seara învăț‚ conspectez ceea ce aflasem peste zi. Totul până într-o dimineață, când sună ceasul la 6,30. Eu muream de somn și un gând pervers îmi izbește echilibrul solid, format în primii 18 ani.

• Ce-ar fi să nu mă duc azi la școală?

Tentația se zbate-n mine ca peștele pe uscat, mă foiesc de pe o parte pe alta, nici să dorm ca lumea, că mă copleșeau coșmarurile fraudei, dar nici să mă duc la cursuri dormind pe mine. Până ce, brusc, am o revelație.

EU CHIAR POT SĂ NU MĂ DUC LA ȘCOALĂ!

Și, dacă nu mă duc, nu află ai mei, nu tre să dau explicații, fac rost de o motivare și mă pupă toți în fund. Deci nu mă duc și dorm până la prânz. PUNCT.

Din clipa Marii Decizii, somnul a devenit adânc și odihnitor. Pe la orele prânzului, m-am trezit. Doamne, ce bine-i!

Mi-am făcut o cafea, mi-am aprins o țigară. Meditez singură în bucătărie. „Aspăs” butoanele casetofonului rusesc din sufragerie, bag caseta preferată și dau muzica la maxim. Bani am, apartament am, țoale am, potol am, țigări și cafea am. E prima dată-n viața mea când nu-s deloc cuminte. Nu respect nicio regulă. Chiulesc, intenționez să mint.

Doamne, ce bine-i!

Sting țigara în scrumieră, dansez singură în fața oglinzii, mi se fâlfâie de vasele nespălate din chiuvetă, la cât mânânc eu, pot sta acolo o lună, patru mere pe zi îmi ajung și măcar alea nu fac mizerie…

Seara mă văd cu noile pretenuțe, care însă se duseseră la cursuri. Eșuăm undeva la o terasă. Se bea bere rece, sau lichior de ciocolată. Azi îmi zic – azi înțeleaptă:

– Păi sau beu, ș-atunci măcar beu whisky, sau mânc Milka, ș-atunci nu beu! Nu lichior de ciocolată. Ce-i aia? Prostie, hibrid.

Dar, în acele vremuri, cârciumile se închideau oricum la ora 10 și aveau numai lichior de ciocolată, sau din acela verde, clorofilico-mentolat.

Aflu că fetele „m-au scos” la prezență, deci figura asta o mai pot repeta, fără încă nici un risc în carieră. E o rezervă minunată a libertății TOTALE!

După câteva zile repet figura, de astă dată senin și detașat. Sună ceasul? Dă-l în mă-sa. Are buton de off. De patru ani mă scol la 6,30, ca să învăț! Noa gata… destul mi-o fi fost și mie.

Și a fost cumva, știți, ca orice Barieră Sfântă încălcată pentru prima dată… greu e până îi tragi prima palmă unei femei, că după aia, s-o toci zilnic în bătaie, devine simplu. Greu până aprinzi prima țigară, că apoi devii fumător înrăit. Greu până crești prima dată miza la poker, că apoi îți pierzi averea în zece minute, pe la cazinouri sau la bursă. Greu până afli prima dată că deșteptătorul are și buton de oprire, că până să-ți bagi picioarele în toată școala, nu-i decât un pas.

Așa că, primul semestru a fost DEMENȚIAL! Freedom. Din ciclul „Viața  poate fi și frumoasă!” Iar ambiția de a fi primul peste tot, la școală, nu-i singura ei ofertă! Oh nuu… MULT mai captivant este s-o joci, s-o trișezi (pe viață), ghidat de simțuri, imaginație și ajutat de libertate.

Dar se apropie sesiunea de iarnă. Sunt acceptată la toate examenele, în ciuda absențelor, fiindcă mă blindasem cu motivările care se dădeau, și ieri ca și azi, de medicii adulți, pentru un pachet de Kent. Diferența e doar aceea că, astăzi, eu DAU adeverințele, nu le CER. În rest, zău, nimic nu s-a schimbat fundamental!

Sesiunea de iarnă era după sărbători, eu rămăsesem cu multă materie neacoperită și începeam să achit, în rate, costurile libertății. Deja Crăciunul în familie îmi juca în stomac, iar revelionul cu iubitul, îmi juca în creierii amorțiți. Libertatea mea adunase multă materie neînvățată, trebuia să recuperez în draci, nu se mai punea problema marilor performanțe, ideea era să-mi iau măcar toate examenele.

Piatra de temelie a oricărui medicinist, de fapt coșmarul lui, este anatomia. Un exercițiu sec de memorie, n-ai ce înțelege, îți trebuie doar decenii de stat cu curu pe scaun și tocit și tocit și tocit. Sau o memorie fotografică, pe care eu nu o aveam. Eram omul cu schemele, cu formulele mnenmotehnice, cu repetatul a doua zi etc. Nu puteam fotografia în creier o pagină nedesțelenită ca schemă. Aveam colegi/colege care puteau, îi vedeam în pat, proptiți într-un cot, răsfoind cursurile și le intra materia în cap. Mie îmi trebuia orar, „plan proiect”, studiu de fezabilitate și musai în afara patului, la birou, vertical, cu pixu-n mână. Ca-n armată.

Pornesc la drumul învățatului adevărat în vacanța de iarnă, acasă la Satu-Mare, era între Crăciun și revelion. Același birou din liceu, aceeași veioză, aceiași părinți. Numai eu nu mai eram aceeași. După câteva zile de tocit, când tăt românu normal dormea să i se așeze sarmaua și friptana-n burtă, iar eu toceam ca-n liceu, mă prind că n-am cum să parcurg totul, așa cum eram eu obișnuită. Adică perfect. Îmi însușesc din mers lecția compromisului, faptul că miza unui examen poate fi și numai să fie el luat, nu musai cu 10, nici musai să vuiască facultatea de geniul tău. Măcar să iau examenul. Am de ales între două variante. Să acopăr toate capitolele de-un 5-6, sau să acopăr câteva de 10, de zero celelalte, și să mizez pe noroc. Merg pe a doua variantă, fiindcă cromozomul „jucătorului” îmi dă ghes, ca să-l citez pe Băsescu. Decât un 6 sigur, mai bine îmi ofer șansa unui zece, la risc. Plus că nu fusesem antrenată să învâț ceva cu jumătăți de măsură, așa „în mare”… sau știam dumnezeiește, sau deloc. Îmi însușisem cam două treimi de zece, o treime de zero. Desigur prost gândit, nu două treimi din fiecare capitol, ci din tot cursul, așa că existau și capitole deloc atinse.

Ajung eu la examenul de anatomie, trag cele trei bilete care puteau fi de zece- cu noroc, de zero cu ghinion, sau… variante. Deci le trag. Parcurg rapid lozurile. Pe primul îl știu perfect, pe al doilea la fel, al treilea… „artera tibială anterioară”, DELOC . NECITIT! Coșmar.

“Artera tibială anterioară” a primului examen de anatomie e reală, EXACT aia era pe bilet, deci nu fabulez și nu fac proză și la 52 de ani din care 27 de ani medic, iacă mi-o amintesc. Am timp de pregătire a subiectelor, îmi schițez pe foaie conținutul primelor două pe care le pregătesc ca-n vremurile de glorie, dar știu SIGUR că de arteră n-am habar. Îmi vine rândul: Chiran Otilia!

Stomacu-mi tremură, dar maschez cu ceva atitudine sportivă. Mă așez în fața comisiei de examinatori, citesc cu voce tare primul titlu, și-i dau înainte cu știința. Cu al doilea, le fel. Din comisie, între timp, nimeni nu confirmă sau nu infirmă din cap că aș fi pe fază, or eu eram la subiectele bine știute. Ba mai și vorbesc între ei diverse cretinării, în timp ce eu mă dau de ceasul morții. După o vreme, șeful comisiei, rostește sever:

-Bine. Treci la subiectul al treilea!

Pauză lungă… tac. În mine se luptă diavolul cu Dumnezeu. Aș putea bate câmpii, dar e umilitor să vorbesc despre ceva CE NU ȘTIU. N-a făcut-o neam de neamul meu! Așa că decid să fiu demn- sinceră.

• Subiectul al treilea e “artera tibială aterioară”. Iar pe asta… pauză lungă… NU O ȘTIU.

Privesc angelic spre călăi.

Șeful comisiei nu se mai consultă cu asistenții, îmi trece 4 în carnet, deci am căzut PRIMUL examen din viața mea. Totuși mă privește ca un laser, (Ciobanu se numea șeful comisiei), și îmi spune:

• Chiran, ești la început de drum, de aceea te învăț ceva. NICIODATĂ în viața ta, să nu mai spui “NU ȘTIU”! Să nu recunoști că nu știi, la un examen. Mai bine taci. Ai parcurs primele două subiecte, de zece. La al treilea, chiar necitit, puteai spune măcar că e o arteră, situată pe tibie și cam anterior, fiindcă deduceai din formularea subiectului. Îți dădeam un 8 per total. Dacă la al trelea subiect spuneai două vorbe, aveai un 8. Nu uita!

N-am uitat. Niciodată.

MORALA:  Nu în toate încercările vieții, sinceritatea absolută este eficientă! Iar reușita concursurilor cu miză, nu depinde exclusiv de știință.

PS- la ora aceea, anii optezeci, mita era exclusă la Facultatea de medicină! Altminteri mă ducea creierul să mituiesc, ca să ies din rahat!

 

Guest post Eugenia Crainic – „Păreri” despre Mierla neagră, ultimul roman al lui Radu Țuculescu

Guest post Eugenia Crainic                               

                            „Mierla neagră”, de Radu Țuculescu

–         părere de non-critic literar –

                                                                   de Eugenia Crainic – viitor „blogăr”

M-am tot încăpățânat, vara asta, să citesc români. Să văd ce se mai întâmplă pe tărâmul romanului românesc. Și-am luat-o ușurel și cu trebuța, fără niciun criteriu de selecție, influențată doar de titlurile care vând, la ora asta, în neștire. Așa că pot fi acuzată inclusiv de prostituție intelectuală, fiindcă am citit, rând cu rând, de la „semidocțenia” abrupt intitulată „Suge-o, Ramona!”, a unui comediant pe nume Andrei Ciobanu, până la siropul de tuse (literară) seacă – special „amenajat” pentru gospodine abstinente sexual, maneliste (care știu buchisi) și cocalari parveniți – intitulat (sugestiv, oare?) „Fluturi”, al unei fătuțe, scrisă Irina Binder. Și-am tras o concluzie care m-a adus într-o stare de uluială nemaiîntâlnită. Anume, că cititorul român cumpără cărți de duzină și că dă banii pe un titlu trivial (sau anost) din aceleași considerente pentru care masele se duc să pupe moaște, principiul fiind cel puțin bizar: fiindcă se duc toți. Turma, carevasăzică, a ajuns să aibă inclusiv darul de a ne dezorienta gustul pentru literatura de calitate.

Dar, fiindcă ce s-ar face o părere proastă oarecare fără un „dar” care să-i mai înmoaie singura trăsătură distinctivă, mi-a căzut în mâini și „Mierla neagră”, scrisă de un tip pe nume Radu Țuculescu. Mi s-a părut că i-am mai auzit numele pe undeva, dar habar n-aveam unde și când. Până să mă dezmeticesc însă, i-am citit romanul cu o plăcere nedisimulată, cuprinsă de o gigantică și neașteptată uluială. Când am pus punct, cu regret, dându-mi seama că tocmai s-au săvârșit cele 293 de pagini ale cărții în nici o noapte și-o zi (cu mici pauze de băut apă, ciugulit câte ceva, făcut baie în bazinul cu apă de doi metri la ștrand sau de mutat de pe un fotoliu pe altul prin casă), o sun pe prietena mea Otilia Țigănaș, doctoriță și autoare, dar și mare cititoare, s-o descos cu privire la Țuculescu. Că dacă eu nu-mi amintesc ceva despre cărți și scriitori, cu siguranță își amintește ea, în marea-i calitate de „prelungitor” personal de memorie (măcar că și ea, ca tot omul, își face bilețele când merge la supermarket). Și-mi zice prietena mea: „Haaaaaaaaaaa… Cine-i Țuculescu? Dragă, ai auzit de el atunci când ți-am zis că e scriitor și a fost la nuntă la fii-miu. Un personaj. Cum adică, ai observat TU că scrie bine! Păi, suuuure! Bineînțeles că scrie dumnezeiește. El e SCRIITOR. Cu litere mari. De seamă. Bun. Baban. Trăiește din scris. E de soi. Pfuuu… Țuculescu…” Și-atunci, am priceput.

Romanul „Mierla neagră” te tăvălește, de la un capăt la celălalt, printr-o atmosferă alternantă de cald-rece, rece-cald, încât ajungi să trăiești intens fiecare rând, imagine sau stare. Mi-am revăzut internatul tern al propriului liceu, frate geamăn cu internatul liceului de muzică în care personajul principal al cărții, Anghel Radu, clarinetist, își ascuțea talentul de muzician; am retrăit crisparea provocată de zgomotul aspru al dulapurilor cu uși metalice în care ne protejam bruma și am simțit acut, în nări, mirosul umed al cantinei unde, vreme de patru ani, am mâncat zi de zi. Dar nimic nu m-a fulgerat mai mult ca imaginea pedagogului Prada, chip sculptat după aceea a propriului pedagog, un emisar la vârf al pedepselor și răutăților cu bătaie lungă…

Aflu că Radu Țuculescu, scriitorul, adevăratul, este violonist, format la Conservatorul din Cluj, drept care fac, brusc, o analogie logică: Țuculescu este tocmai personajul principal al cărții, Anghel Radu. Și mă bucur, o dată în plus, că pot acum să-mi trasez niște linii imaginare ferme, cu care să delimitez autobiograficul de ficțiune. Fiindcă, în roman, destinul de muzician al clarinetistului Anghel Radu este sugrumat în fașă de o crimă oribilă, comisă în internatul liceului („Internatul” dând și titlul primei părți a romanului); o crimă care-l surprinde până și pe el, sau… nu, fiind o luptă a cititorului cu propriul său bun-simț între convingerea că tânărul licean a comis respectiva omucidere sau speranța perpetuă de a nu o fi comis. Apoi pușcăria, cariera curmată, transcendența „înainte de ’89 – după ’89”, eliberarea, iar mai apoi, viața. Viața lui „de după”. Cu Despina – deopotrivă titlul celei de-a doua părți a romanului – iubita zurlie luată de nevastă, capricioasă și rea de muscă, mamă singură scutită de responsablități de niște părinți de treabă, protagonista unor scene debordante de amor, lipsite total de vulgaritate, în intimitatea lor, dar viguroase și pline de savoare și autenticitate. O încântare. Ajungi să regreți, intrând în a treia parte a cărții, intitulată „La picioarele desculțe” – restaurantul în care clienții mănâncă desculți –, că nu vei mai auzi de Despina, ieșită din scenă patologic, răvășită de o boală mintală care i-a adus internarea într-un spital de boli nervoase. Autorul însă te transportă firesc spre personajele cunoscute încă de la începutul cărții, ele revenind, cu pași mici, dar fermi, în peisajul noii vieți a lui Anghel Radu.

Tablourile descriptive „pictate” de Radu Țuculescu, spectaculoase prin culoare și tehnică narativă, conturează personaje unice, intrinseci, personaje pe care le vezi clar cu ochii minții și le scoți oricând din rând dintr-un aliniament de o mie. Pedagogul Prada, educatorul de sorginte comunistă, care migrează de la „subțire ca o scândură” spre obezul care nu-și mai poate lega singur șireturile la pantofi, îndopat cu obstinație de fostul său elev nedreptățit, Anghel Radu, în chip de răzbunare dospită în ani; elevul Lazăr Dorel, poreclit Ponco, nu se știe de cine și de ce, geniul și victima al cărei cognomen ajunge să denumească, post-mortem, plăcintele viitorului patron de restaurant, Anghel Radu; Mirel, sau Mirositorul de picioare, elevul care adulmeca picioarele internilor pentru a vedea dacă-s spălate, tipul pupincuristului aciuat pe lângă puterea momentului, personificată de pedagogul Prada; Ria, femeia cu rol multiplu, de prietenă, colegă, sfătuitoare, mamă, dar și amantă; Lulu, bufonul orașului, dezlegat la gură, în preajma lui fiind mereu în pericol să auzi adevăruri pe care, altminteri, nu le-ai rosti niciodată; Lică Licoreanu, președintele Consiliului Județean, copleșit de conveniențe, tatăl unui tânăr bezmetic și soțul unei femei care, deși prezentă, strălucește prin absență… O încântare. Iar peste toate, ca un laitmotiv, planează corbul Dodo, mascota internatului sau „mierla neagră“, ce dă titlul cărții.

Ar mai fi de adăugat, poate, o obsevație a uneia care a învățat să scrie în secolul trecut: „Mierla neagră” este scrisă cu „î” din „i”. Sunt aproape extaziată că și Țuculescu, la fel ca mine, consideră că folosirea a două litere pentru acelaşi sunet este o mare risipă; introducerea entuziastă, dar prost elaborată, a lui „â” din „a”, pentru a ieși din regimul dictatorial al lui „î” din „i”, nu ține deloc seama de etimologia cuvintelor. Țuculescu a prins ideea și ignoră, ca atare, scrierea nouă, care ne expune, pe alocuri, absurdului, derizoriului chiar. Cu toate acestea, fiindcă am copii care vor fi depunctați la examene dacă vor scrie cu „î” din „i” și fiindcă vreau să le dau un exemplu lipsit de ambiguități, m-am pliat pe ordinea curentă. Poate, temporar.

În fine, impresionată, foarte plăcut impresionată, recomand „Mierla neagră” cu amândouă mâinie. Trec inclusiv peste obsesiile mele pentru o limbă română curată, închizând ochii în fața unor cuvinte pe care, acolo unde-au fost scrise, le-aș fi scris corect: „lipicioase”, în loc de „lipicoase” (pag. 10) sau „marmită”, în loc de „marmidă” (pag. 17 și altele); închid ochii și în fața unor virgule prost plasate: „Doar Mirositorul de picioare avea împrăștiată pe față, o uimire apocaliptică” (pag. 37) sau „Premiul de la Praga, e cea mai bună carte de vizită” (pag. 43). În fața unui roman savuros de o asemenea dimensiune, este inutil să mă împiedic stilistic. Și apoi, ca în fața crimei din carte, nu aș fi sigură că vinovatul este unul cu cel care a ispășit pedeapsa.

 

ROȘCATA. Otilia, amintiri aplicate, episodul 7.

Tot de pe la spitalul de nebuni, anul șase. La medicină.

În grupa mea existau două colege gen „ bombă sexi”, născute parcă anume să întoarcă priviri. Nebunie, ambele. Una blondă și una brunetă. În toți anii petrecuți împreună: la școală, pe străzi, la cârciumi sau la filarmonică, privirile admirative și comentariile masculilor se împărțiseră exclusiv între blondă și brunetă. Asta până la stagiul nostru la Spitalul de nebuni!!

Ne dăm noi trei pe alei, pacienți așezați pe băncuțe. Un grup compact de masculi în pijama, trăgând din Carpații fără filtru, scoate din gâtlej interjecții admirative. Dar eu nici nu sper să mi se adreseze! Pornește dialogul lor analist:

• Uite ce doptore bune avem azi! Care-ți place, Gicule?

Și ÎN SFÂRȘIT, în sfârșit!! la Spitalul ne nebuni, aud ceea ce nu auzisem până în acea zi:

• Mie roșcata aia din mijloc!

Eram roșcată pe-atunci.

M-am întors spre colege, râzând:

• Fetelor. Am muncit, am asudat, am fost tenace și da, e momentul meu de glorie. Am suportat ani de zile împărțeala între blondă și brunetă, dar a sosit clipa adevărului. Acest colectiv echilibrat și specializat în estetică, a decis ROȘCATAAAA!!! Yeeeeeeeeeeeeeee!!!

Nu-mi venea să mai plec de acolo.

MORALA: Fiecare sac își găsește peticul, totu-i să decizi dacă te vrei să fii sac sau petic. Mai rari sunt sacii, să știi.

 

ȘEFUL UNIOR NEBUNI POATE FI DOAR UN NEBUN! Otilia, amintiri aplicate, episodul 5

Lucrări practice cu grupa (stagiu), la București, Clinica de Psihiatrie.

Înainte să continui, trebuie să vă spun că eu sunt o tipă – nu fricoasă, (chiar deloc!), ci sperioasă. Tresar ușor la un zgomot brusc. Dacă mă concentrez adânc la ceva și-mi bați din palme la ureche, sar de pe scaun și încep să zbier necontrolat. E un reflex, n-o fac intenționat. Familia mea știe și s-a cam obișnuit cu mine.

La „nebuni” ni se face un soi de protecție a muncii: să nu umblăm singuri, să ne ținem de grupă, să respectăm cu strictețe regulile interne. Suficient cât, în subconștientul meu, să se declanșeze resorturile de autoprotecție pentru situații limită. Plana în jur pericolul și imprevizibilul. Atmosferă tensionată. După o lungă vizită prin saloane, nimic grav de semnalat, ne adunăm într-o sală de studiu, la mese, ne așezăm pe scaune cu caietele în față, urmând să discutăm teorie. Sala de studiu, izolată de zona saloanelor, îmi dădea deja liniștea siguranței. Dar ea comunica printr-un holișor cu o budă, în care se afla, fără să știm, un pacient psihopat. La mijlocul unei discuții științifice, ușa dinspre sala noastră se deschide brusc cu piciorul și în cadrul ei se ivește teatral, „pacientul secret” din budă.

Dacă colegii mei și asistentul doar au tresărit la intrarea apoteotică a omului, eu am țâșnit în picioare, zbierând ca din gură de șarpe, reacție cretină știu, dar pe care nu mi-o pot controla. Cert este că l-am șocat pe nebun, care a luat-o la goană pe coridoare, terorizat de urletele mele, asistentul era să facă cu „herțu”, iar colegii mi-au zis apoi, la pauză, că pacienții de acolo îs mici copii față de mine!

Seminarul s-a încheiat fructuos.

La examen am luat 10, profu n-a vrut să riște nimic cu mine.

MORALĂ MULTIPLĂ: cea mai bună apărare este atacul, atacă-ți adversarul cu armele lui, dar pe terenul tău și… liderul unor nebuni nu poate fi decât un nebun.

 

JOE, DEAR, DEZBRACĂ-TE PÂNĂ LA BOXERI, DAR FĂRĂ SĂ SCOȚI BOXERII!

Undeva prin SUA, într-un sistem sanitar performant și armonic, pacientul Joe, „niegru ca zmoala”, se prezintă la medicul lui de familie.

Aparținând unui sistem performant, cum ziceam, deloc subfinanțat, atât medicul cât și Joe sunt calmi, destinși și zâmbitori. Medicul nu stă cu ochii proptiți exclusiv în monitor, fiindcă nu se teme că adeverința lu Joe, de la job, arată altceva decât programul informatic de la fisc, dar nici Joe nu se teme că doctorului o să-i pice eșafodajul informatic exact în timpul consultației. Cardul de sănătate al lui Joe funcționează, cititorul de card al doctorului așijderea, astfel încât Președintele Casei lor de Asigurări Americane, (sau cum naiba s-or fi numind ăia pe-acolo), nu este nevoit să iasă zilnic în presă, ca să liniștească americanii. Ei sunt liniștiți din naștere. Oricum, dacă ar devini nelinștiți, nu s-ar baza pe Andreea Esca lor ca să-i descurce la TV, ci ar amenința cu un război mondial. Măcar să știe de-o treabă. Nu ne jucăm. Sau – sau.

– Joe, dear, dezbracă-te până la boxeri, fără să scoți și boxerii și așază-te în patru labe lângă geam!

… îi recomandă blând doctorul, desigur în engleză, știind precis că Joe nu cunoaște deloc româna, deși are nouă ingineri români angajați la cules de banane. Adică mint! Știe trei cuvinte românești, obligatorii în comunicarea cu subalternii: Hagi, Tcheaoshesko și Nadia.  Dar care cuvinte, azi, nu-l ajută la nimic. De altfel nici doctorul nu mai știe deloc româna, fiindcă a imigrat din România- zona Oașului, de peste șase ani deja. El gândește americănește, e și normal după șase ani! Astfel că, în vacanțele de vară la Huta Certeze, el rostește Outch (pronunțat oșenește ĂUCI), atunci când se lovește de colțul mesei, iar țâpuritura o face cu accent (justificat!) de Kenny Rogers. De aceea, doctorul american naturalizat, repetă amabil:

– Joe, dear, dezbracă-te până la boxeri, fără să scoți și boxerii și așază-te în patru labe lângă geam!

Pacientul Joe, care crede în medicul lui de familie american, (chiar „vinitură” fiind medicul), ca-n propriu-i tată, (sau, chiar de nu crede în el, nu are de ales), se dezbracă până la boxeri și se așază cumine, în patru labe, sub geam.

– Yes, okay! Now, John dear, mută-te acolo, lângă cactus!

Tup tup tup, Joe se mută-n patru labe lângă cactus, fiindcă doctorul lui american, suflet de artist, are un cactus la ghiveci, fără să-l amendeze sanepidul cu zece salarii, conform legii, pentru că ține o plantă-n cabinet.

– E bine, Dokk?

– Mda… kind of, dar mută-te please și lângă fotoliu, acolo în stânga lui!

Tup tup tup, încrezător, Joe se execută, aparținând unui sistem performant.

După secunde de tăcere, Joe:

– Dokk, e grav, ceva neurologic? Toate aceste investigații vă sunt necesare pentru diagnostic? Vă ajută să mă plimbați prin cameră în patru labe?

– Oh noooo, John dear! Am cumpărat ieri la licitație o măsuță mică neagră, din epoca colonială și nu sunt încă decis unde să o plasez!